”Ion Ionescu dela Brad este un uitat: ce ușor uită Românii pe binefăcătorii lor!” – G. Bogdan Duică, Viața și opera întâiului țărănist român, Ion Ionescu dela Brad, Editura Ramuri, Craiova, 1922
Nu întâmplător am introdus la începutul acestei prezentări constarea profesorului universitar Bogdan Duică, membru al Academiei Române, în cartea sa publicată în 1922. Multe dintre personalitățile care au contribuit la dezvoltarea României moderne sunt astăzi uitate, chiar și numele aflate în primul rând. Se așterne praful peste operele lor, uitate în biblioteci, studiate rar, doar de cercetători pasionați.
O personalitate remarcabilă, care are locul de naștere în ținutul de azi al Neamțului și de stingere în județul Bacău, a fost Ion Ionescu dela Brad. Un cărturar de seamă, agronom și economist, numit câteodată cu termenul ”enciclopedist”, care a contribuit esențial la dezvoltarea agriculturii și economiei rurale și a militat întreaga sa viață pentru drepturile țărănimii române.
Ion Ionescu s-a născut la 24 iunie 1818, ca Ion Isăcescu, la Roman, în casa aflată lângă biserica Sfântul Nicolae, parohia tatălui său, Ion Isăcescu și a Saftei Isăcescu, fiica preotului Toader Cima de la parohia Sfântul Gheorghe. Bunicul său pe linie paternă era tot preot, preotul Ștefan, cel care a întemeiat parohia Sfântul Nicolae. După obiceiul vremii, nu s-a păstrat numele de familie, ci i s-a spus Ionescu, după numele de botez al tatălui. Orașul Roman era centrul ținutului Roman și reședința Țării de Jos a Moldovei.
La vârsta de 7 ani, tatăl său l-a dat la școală, la Episcopie, unde a învățat grecește și la școala domnească unde a învățat românește.
În 1832, la 14 ani, Ion Ionescu a fost dus la Iași și înscris la școala de la Trei-Sfetitele, și a locuit în internatul acesteia. Începea pentru tânărul Ion Ionescu aventura departe de casa părintească.
La Iași a avut profesori pe ardeleanul Fabian, de la care a învățat latinește și matematică, pe bănățeanul Eftimie Murgu, de la care a ascultat filosofia, dar mai ales pe Gheorghe Asachi, care îl lua acasă și îi completa cunoștințele cu limba franceză, teatru și muzică. Probabil tot la îndemnul acestuia, tânărul Ion Ionescu a fost înscris la Academia Mihăileană, în anul înființării acesteia, 1835. Rectorul Academiei a fost francezul Maissonabe, adus de Domnitorul Mihail Sturza să organizeze învățământul superior. Ion Ionescu a fost remarcat ca urmare a sârguinței sale și a traducerilor din limba franceză, astfel că a ajuns să suplinească profesorii din cursul al doilea gimnazial, ajungând în 1838 să se afle printre profesorii ”învățăturilor de treapta a doua”, ca profesor de limbă română și istorie universală. A fost recomandat Domnitorului, care a hotărât să îl trimită la studii în Franța, cu cheltuiala sa. A plecat împreună cu Maissonabe, care a trebuit să plece din Moldova și din funcția sa datorită unor jocuri politice.
Aventura franceză a început la ferma-model de la Roville, prima școală agricolă din Franța, unde a studiat cu Mathieu de Dombasle, cel mai renumit agricultor al vremii. În perioada de un an și jumătate petrecută la Roville a efectuat câteva excursii de studii agricole în Franța, Olanda, Belgia și Elveția.
De la Roville a plecat la Auxerre, în Champagne, la viticultorul Depreau, unde a stat jumătate de an și a învățat să facă șampanie. La întoarcerea acasă, a făcut șampanie din strugurii moșiei Domnitorului de la Socola, fiind primul producător de șampanie din Moldova.
De la Auxerre a plecat la Camile Beauvais, în Bois de Senat, lângă Paris, unde timp de jumătate de an a studiat creșterea viermilor de mătase.
După aceea, la Paris, a locuit în casa lui Maissonabe care l-a înscris la cursuri la Sorbona. Și-a completat pregătirea cu cunoștințe de fizică, chimie, istorie naturală, iar cunoștințele de economie politică le-a dobândit urmând cursurile de la Conservatoire des arts et metiers.
La întoarcere, Domnitorul Mihail Sturdza l-a numit șef peste ”văcari”, cum menționează chiar el în memorii, adică să administreze ”Văcăria Domnească” de la Cioara. În timpul acestei însărcinări a tradus din limba engleză cartea unui agronom celebru, David Low, cu titlul ”Vitele albe din Englitera”. A pus la îngrășat două cirezi de boi, i-a dus personal la târg, la Viena, și s-a întors cu desagi plini cu bani, pe care i-a dat Domnitorului. Acesta, bucuros de aceste realizări, l-a numit administratorul general al domeniilor sale. L-a însărcinat, de asemenea, să țină cursuri de știință agricolă la Academia Mihăileană, cursuri care au început în 1842. Însă după doi ani, Ion Ionescu constată slaba participare la cursul său de agricultură, din cauza lipsei de organizare a învățământului primar și secundar, spune el, care nu pregătește tinerii pentru înțelegerea unui curs universitar. A luat decizia de a părăsi Iașii și de a se muta la Săbăoani, contabil la arendașul moșiei, Grigore Sturza, fiul domnitorului, unde a stat doi ani. Mergea în fiecare săptămână la Iași să își țină cursul.
În această perioadă începe să publice în Propășirea, publicație condusă de Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi și Vasile Alecsandri. Gazeta publica și aspecte de drept, politică, social, economie. Ion Ionescu a publicat la data de 19 martie 1844, studiul Îmbunătățiri în agricultura noastră. Tot atunci, audiază cursurile de economie ținute de Ion Ghica, de care se apropie. De asemenea, Mihail Kogălniceanu i-a publicat în 1844, în supliment la Foaea sătească, în câteva ediții succesive, Calendarul bunului cultivator. În 1845, a publicat Calendar pentru bunul gospodar. În prefața acestei publicații, Ion Ionescu și-a expus concepția sa națională.
Anul 1846 îi aduce o întâlnire importantă pentru anii ce vor urma. De Paști, a fost la moșia Mînjina, a lui Costache Negri, unde l-a întâlnit pe Nicolae Bălcescu. Atunci a discutat cu acesta concepția sa privind ”chestiunea rurală” și emanciparea țăranilor. Probabil că Bălcescu l-a apreciat, pentru că în 1848 l-a chemat la București. Locotenența domnească avea nevoie de un specialist. Pentru călătorie a apelat la ajutorul lui Vasile Alecsandri, care i l-a acordat bucuros. Ajuns la București, la 5 august 1848, a fost numit vicepreședintele comisiei delegaților boieri și țărani. Atunci au început preocupările active în legătură cu problema politică și economică a emancipării țăranilor. În această comisie a încercat să prezinte și să convingă cu privire la sistemul pe care îl gândise deja. După cele nouă ședințe ale comisiei agrare, a reușit să determine admiterea celor trei mari principii: libertatea muncii; dreptul de proprietate și de expropriere de către Stat prin despăgubire și cauză de utilitate publică; și că împroprietărirea țăranilor este un caz urgent, de utilitate publică. Dar, chiar cei ce îl chemaseră la București au desființat comisia, cu promisiunea că legea o va face guvernul. Însă, după intrarea turcilor în București, în septembrie 1848, chemați în sprijin, Ion Ionescu și ceilalți au fost arestați, a fost închis la Cotroceni și apoi dus la Giurgiu și trecut peste Dunăre. Capii revoluției din Moldova fuseseră arestați și trimiși în exil în Turcia, însă unii au reușit să ajungă în Bucovina. Ion Ionescu a reușit să ajungă în Ardeal, unde a stat până în februarie 1849, când a plecat la Constantinopol, unde l-a întâlnit pe Ion Ghica. Începea aventura turcă.
Ion Ghica l-a recomandat directorului ziarului Journal de Constantinople, în care a început să publice. A vizitat câtiva revoluționari români la Brusa, iar în urma vizitei a scris Excursiuni agricole la Brusa, publicată în jurnal. Scrierile sale în jurnal au fost citite de miniștrii turci, care l-au încurajat și susținut să mai călătorească și să scrie. Turcii l-au numit membru al consiliului de agricultură și apoi, director al școlii imperiale de agricultură de la San Stefano, lângă Constantinopol. În perioada în care a locuit la Constantinopol a prezentat, de multe ori, oficialilor, situația țărănimii din Principate. În memoriile sale, menționează: ”Cu un memoar în formă de petiție mă adresaiu la marele vizir spuindu-i pricina isgonerii mele din țeară, îndreptățându-mă de culpa pentru care eram espatriat și îndemnându-l de a pune mâna pe chestiunea țeranilor mai înainte de a cădea aceasta în mâna Rușilor sau a Austrienilor”.
În 1852, vizirul Reșid-Pașa intrase într-un con de umbră și încerca să-și evalueze averea, de care nu se mai ocupase de mult timp. A apelat la bătrânul bancher Anton Alleon, care l-a rugat pe Ion Ghica să îl ajute să inventarieze averea și să o evalueze. În 1853, l-a recomandat vizirului pe Ion Ionescu ca fiind persoana potrivită pentru a administra proprietățile sale din Thessalia, iar vizirul l-a numit administratorul acestora. Ion Ionescu întocmise în 1851 un studiu privind Thessalia. A administrat cele 18 domenii ale vizirului din martie 1853 până în mai 1854 și, conform menționării de către Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri ”de la o sută de mii a suit venitul, chiar din anul întâi, la nouă sute de mii de lei”. A aplicat concepția sa privind exploatația agricolă și a ținut contabilitate în partidă dublă. A renunțat la administrare din cauza unei neînțelegeri cu vizirul, dar a prezentat acestuia o dare de seamă asupra administrației sale, care a rămas celebră prin rigoarea cu care a fost întocmită. Raportul său a fost considerat atât de important încât Compte-rendu de l`administration de son Allesse le grand vesir Rechid-Pacha a fost publicat în Journal de Constantinople, în 1854. Într-o publicație de mai târziu, Creditulu, apărută în 1880, Ion Ionescu a explicat strategia pe care o stabilise în Thessalia, pentru administrarea eficientă a domeniilor.
În 1857, după încheierea Tratatului de la Paris, după războiul Crimeii, Ion Ionescu s-a întors în țară, în Moldova. Principatul era administrat de caimacamul Nicolae Vogoride. A cerut acestuia să aprobe deplasarea sa în teritoriile cedate din Basarabia (Cahul, Bolgrad, Ismail) pentru a studia realitatea economică, socială și administrativă și a propune măsuri de administrare. A fost numit chiar administratorul acestor teritorii, el prezentându-se câteodată, prefect de Bolgrad. Măsurile luate de Ion Ionescu au urmărit românizarea acestei zone, astfel el a adus 18 dascăli români și a deschis școli românești, dar și bulgărești, pentru populația bulgară. A scos limba rusă din cancelarii și a înlocuit portretul țarului Nicolae I cu cel al lui Ștefan cel Mare. A determinat populația să-și retragă capitalurile aflate în bănci rusești și să le depună la nou-înființata Banca Națională a Moldovei. A combătut cu succes depopularea acestor teritorii.
Imediat după întoarcere, a început să editeze ziarul Jurnalu de agricultură foae periodică (din 1 ianuarie 1859, Foaia de agricultură practică), primul număr a apărut la 1 august 1857 iar acesta a apărut lunar până în noiembrie 1859. Și în această publicație a avut în vedere cu prioritate emanciparea țăranilor. A publicat în paginile sale, printre altele, Manualul de agricultură poporeană și Despre câștig și pagubă.
La 1 iulie 1859, a fost numit prin ordonanță domnească, de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, director la direcția centrală a statisticii. Misiunea sa inițială a fost stabilită de Domnitor: imediata catagrafie a locuitorilor și a venitului funciar. Rezultatele activității sale au constituit baza activității viitorilor statisticieni Constantin Negruzzi și Dimitrie Gusti.
Dorința de a prezenta constatările sale în urma organizării statisticii și concepția sa economică și financiară, a determinat ca prin decret domnesc, la data de 19 septembrie 1859, să fie numit profesor de economie politică, finanțe și contabilitate, cursuri pe care s-a oferit să le țină cu titlu gratuit. Devenea astfel, primul profesor de contabilitate în învățământul superior din România. Din păcate, după trei lecții, a fost destituit la solicitarea ministrului justiției, Dim. Miclescu, ca urmare a unei intrigi cu iz politic. Ca urmare, rezumatul cursului său a fost publicat în Tribuna română, ziarul editat de fratele său și la care era redactor. Articolele sale privind problemele importante ale țării, îndeosebi aspectele financiare, au determinat antipatii din partea oamenilor politici ai vremii.
Interesele specifice agriculturii nu au rămas neacoperite. Obiectiv al Regulamentului organic, era necesară înființarea unei ferme-model de agricultură, iar Ion Ionescu întocmește, la solicitarea Ministerului Moldovei, un proiect riguros, care conținea prevederi privind profesorii, elevii, și pe care l-a publicat în Tribuna română cu titlul Necesitatea unui institut de agricultură în Moldova. Ferma, însă, nu s-a întemeiat. Mai mult, ziarul Tribuna română a fost atras într-un scandal și a fost nevoie să-și întrerupă apariția o perioadă. Scandalul a fost finalizat în instanța judecătorească, unde Ion Ionescu a fost condamnat să locuiască timp de 15 zile la o mănăstire de călugări. Însă, în 1861, având în vedere articolele sale privind emanciparea țăranilor, boierii l-au considerat agitator și l-au dat în judecată, obținând a doua consemnare a acestuia la o mănăstire de călugări, de data aceasta pentru trei luni. Astfel, Ion Ionescu a petrecut trei luni la Mănăstirea Neamț, unde a fost primit cu multă căldură de călugări, care i-au pus la dispoziție cai și trăsură, cu care a călătorit și a cunoscut toate satele din jur și a stat de vorbă cu țăranii.
Datorită greutăților întâmplate în Moldova, a luat calea Bucureștilor, unde a devenit colaborator al ziarelor Reforma și Independența. Spiritul său politic și colaborarea la ziare l-au apropiat de opoziția liberală, luând parte la demonstrația liberală organizată la 11 iunie 1861, la aniversarea revoluției pașoptiste. În noiembrie 1863 a fondat propriul ziar, Țeranul român, care a apărut până în martie 1863. În paginile acestuia, Ion Ionescu a publicat riguros, continuu și tenace, toate considerațiile sale privind problema emancipării țăranilor, începând cu reorganizarea statului român. Programul său avea patru puncte: ”1. Țeranii să devie cetățeni și liberi prin împroprietărire cu despăgubire; 2. Unirea ambelor ministere supt alesul de la 24 Ianuarie; 3. O lege electorală foarte întinsă; 4. Oștire regulată, reservă și gloate armate.”
După ce a existat o ușoară tensiune în relațiile dintre ei, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a chemat, în 1864, pentru a se informa cu toate problemele referitoare la țărani și să îl numească inspector general de agricultură. După această discuție și la îndemnul lui Costache Negri, Domnitorul a admis legea privind desființarea ”boerescului” și împroprietărirea țăranilor (Legea rurală). Urmarea a fost că, la 1 aprilie 1865, existau țărani împroprietăriți.
După retragerea lui Cuza, funcția de inspector general al agriculturii a fost desființată, după ce depusese în cadrul acesteia o activitate susținută, inclusiv organizarea de expoziții agricole.
În 1870 publică Lecțiuni elementarii de agricultură, în care a cuprins constatările și concluziile sale timp de 30 de ani, și în care a introdus cunoștințe referitoare la cheltuielile și veniturile recoltelor, la câștig și prevederi privind organizarea contabilității activităților agricole, prezentând atât sistemul de contabilitate în partidă simplă, cât și sistemul de contabilitate în partidă dublă. Prefața acestei cărți începe astfel: ”Un împărat mare a zis că totul înflorește într-o țară, când înflorește agricultura”.
După eliberarea din funcția de inspector general al agriculturii, Ion Ionescu s-a întors pe plaiurile natale și, la data de 10 iunie 1869, cumpără, împreună cu fratele său, Nicolae, moșia de la Brad, unde tatăl său fusese administrator și locul unde copilărise. Localitatea Brad se află, astăzi, pe teritoriul județului Bacău, aproape de limita cu județul Neamț. Activitatea de la Brad a prezentat-o într-o carte cu titlul Agricultura română dela Bradu, în care povestește cum a încercat să dezvolte o activitate agricolă din care țăranii locului să învețe ce înseamnă agricultură progresivă. În 1871 a înființat o școală de agricultură cu cursuri de învățătură elementară, de teoria agriculturii și de agricultură practică. Școala de la Brad a devenit atât de faimoasă, încât a fost recomandată de ministrul agriculturii, Grigore Cantacuzino.
Activitatea sa în folosul țăranilor și al agriculturii nu a rămas nerăsplătită. În 1876, țăranii din colegiul 4 din Roman l-au ales deputatul lor în Cameră. În această nouă postură, prima sa grijă a fost punerea în stare de fapt a legii din 1864, deoarece nu erau împroprietărite nici jumătate din familiile de țărani. A doua grijă a fost creditul agricol, propunând înființarea unei bănci sătești. Este precursorul apariției cooperativelor de credit. Din păcate, multe eforturi ale sale au rămas fără urmări, astfel că la alegerile de la 1884 nu a mai candidat și s-a retras la Brad. Acolo s-a sfârșit din viață, în liniște, la 16 decembrie 1891, la 73 de ani și doarme alături de părinții săi, la Schitul de la Brad.
O viață de excepție, reprezentant de seamă al epocii sale, deschizător de drumuri pe care însuși le-a urmat, și-a slujit țara și mai presus de toate pe Măria Sa, Țăranul Român!
Înainte de a încheia, aducem în discuție vestita corespondență a lui Ion Ghica, cunoscută în literatura română cu titlul Scrisori către Vasile Alecsandri. Nu tot atât de celebră, dar importantă, este corespondența între Ion Ionescu dela Brad și Ion Ghica. Datorăm unui economist interbelic, Victor Slăvescu, membru al Academiei, publicarea în volum, în 1943, sub egida Academiei Române, corespondența acestora între 1846-1874.
Încheiem cu aprecierea vestitului agronom Gheorghe Ionescu-Șișești despre Ion Ionescu dela Brad. ”A avut multe amărăciuni de la oameni, dar istoria i-a dat dreptate”.
Prof. univ. dr. Daniel BOTEZ
