Cetatea Sucevei – reşedinţa voievodală a vechilor muşatini

Cetatea de Scaun a Sucevei a fost reşedinţa marilor muşatini de la Petru Muşat până la Petru Rareş. „Vestita cetate care este în orașul Suceava”, după cum era numită într-un document din vremea lui Alexandru cel Bun, era una dintre cetăţile pomenite în actul din 1387, unde se menţionează despre Moldova „împreună cu cetățile sale”. În 1388, la 11 februarie, voievodul moldovean Petru I anunţă din „cetatea Sucevei” regelui polon Vladislav Jagello că-l împrumută cu 3.000 de ruble de argint. Din Suceava dă și Roman voievod, la 5 ianuarie 1393, actul prin care făgăduiește credință aceluiaşi Vladislav Jagello.

Din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, avem și una din primele mențiuni ale Cetății de la Suceava datorate unui călător străin, cavalerul bavarez Johann Schiltberger, cel care, după aproape 30 de ani de captivitate în Imperiul otoman – a participat în 1396 la expediția cruciată de la Nicopole, unde a fost făcut prizonier – la înapoierea sa acasă, prin 1428, a trecut prin Suceava: „Cetatea de Scaun a Valahiei Mici”.

Cetatea Sucevei juca un important rol politic, militar, dar şi economic, se afla pe vechiul drum de negoț, care lega în Evul Mediu, Liovul și vechile centre comerciale germane de orașele Dunării și Mării Negre. La Suceava era vechea vamă a țării, cum spun documentele, „vama cea mare”. Pe aici treceau, în toate direcțiile, negustori străini. Aici plăteau leșii, pe vremea lui Ștefan cel Mare, „trei groși pe grivnă” pentru postavurile destinate Ungariei, Țării Românești și Turciei și iarăși „trei groși de grivnă” la întoacere pentru vestitele mărfuri tătărăști.

În timpul lui Ștefan cel Mare, Suceva era cea mai de frunte cetate a Moldovei. Era vremea în care Moldova juca rolul de pavăză a Europei împotriva invaziei turcești. Reorganizând cetățile țării, Ștefan cel Mare întărise Suceava chiar la începutul lungii sale domnii. Mai bine de două decenii nici unul dintre dușmanii săi nu îndrăznea măcar să se apropie de cetatea Sucevei. În timpul îndelungatei domnii a marelui voievod în trei momente diferite, soarta Moldovei și a domnului ei a depins de rezistenţa Cetății Sucevei.

În zilele imediat următoare datei de 26 iulie 1476, sultanul Mehmed al II-lea, aflându-se în fruntea unei armate de mai bine de 100 de mii de oameni, a crezut că prin victoria obținută la Războieni asupra moldovenilor va reuși să-l înlăture din tronul Moldovei pe domnul țării şi ajunge la Suceava, sub zidurile cetății. Turcii găsesc un oraș pustiit și golit de toate avuțiile sale. „Letopisețul” lui Grigore Ureche se mărginea să amintească faptul că turcii ”…s-au întorsu spre Suceava și au arsu târgul…”, Angielello, vistiernicul sultanului și martor ocular al evenimentelor, se mulțumea să menționeze că „cetatea a rezistat și era întărită”. Tot italianul Angielello menționează că în timpul asediului, oștenii garnizoanei „se apărau cu tunurile și nu le păsa de turci”. Cât despre oraș, se păstrează mențiunea că, în acel moment, avea „case și biserici de lemn, acoperite cu șindrilă”, numai „castelul domnului” fiind „zidit din piatră”. Cetatea de Scaun a Sucevei a fost apărată de boierul Ședrea, cumnatul lui Ștefan.

Înfrântă atât la Suceava, cât și sub zidurile cetății Neamțului, decimată de lipsuri și boli, armata otomană se retrage din Moldova. O campanie care trebuia să ducă la supunerea Moldovei și la înlăturarea din tronul țării a viteazului ei voievod se încheie, astfel, cu o veritabilă înfrângere a invadatorilor.

Ca urmare a faptului că Ștefan cel Mare pierdea Chilia și Cetatea Albă, domnitorul a considerat oportun să se apropie de Polonia, acceptând să materializeze recunoașterea suzeranității polone. Astfel, voievodul se deplasează personal la Colomeea, în septembrie 1485, prestând jurământ de credință regelui Cazimir al IV-lea Jagello. Căutând să se folosească de faptul că Ștefan cel Mare era plecat din Suceava și din țară, turcii invadează Moldova și, după multe prădăciuni și distrugeri, ajung până la Suceava, cu intenția de a instala în scaunul Moldovei pe pretendentul Hroiot (Hruet), dar și această incursiune a otomanilor s-a terminat cu o nereușită.

Au fost apoi 12 ani în care turnurile cetății Suceava n-au mai văzut chip de dușman, dar în 1497, sub zidurile cetății a venit oastea regelui polon Ioan Albert. Ea era compusă din 80.000 de luptători și 40.000 de oameni de serviciu, 30.000 de care au fost așezate în jurul fortificației în 4 lagăre deosebite. Asediul a ținut 3 săptămâni. „Letopisețul de la Bistrița” consemnează că „polonii o bătură cu tunurile trei săptămâni, ziua și noaptea, dar nu isprăviră nimic”. Și de această dată garnizoana cetății, condusă de vestitul portar Luca Arbore, rezistă eroic „Ce se dărâmă ziua, noaptea puneau soldații din garnizoană la loc. În cele din urmă, se făcu în zid o mare deschizătură pe care moldovenii o astupară cu stejari bătuți cu noroi și alte lucruri”. Chiar cronicarii poloni povestesc cum leșii „strigau către regele Albert să se întoarcă acasă – până ce – încheind armistițiu, i-au trimis Ștefan vorbă să-ntoarcă cu oștile pe același drum pe unde veniseră”. După medierea, acceptată cu greu de către Ștefan cel Mare, a voievodului Transilvaniei, asedierea cetății Sucevei încetează, oastea polonă își începe retragerea penibilă către țară, nerespectând condițiile puse de voievodul Moldovei ca retragerea să se facă pe același drum pe care venise. Armata polonă, slăbită și demoralizată de insuccesul asedierii Sucevei, este atacată de armata țării, la 26 octombrie 1497, când are loc faimoasa bătălie din Codrii Cosminului, la sfârșitul căreia oștirea invadatoare era practic zdrobită, moldovenii obținând una din cele mai strălucite victorii militare, din întreaga istorie a luptei pentru independență a poporului nostru, în veacurile evului mediu. Și nu este lipsit de temei să se afirme că Suceava apărase, încă o dată, independența Moldovei.

Urmașul lui Ștefan cel Mare, Bogdan cel Orb (1504-1517), apără cetatea care a fost din nou atacată de poloni. În vremea lui Petru Rareș, cetatea Sucevei s-a pregătit să înfrunte iarăși atacul lui Soliman Magnificul. Ca și altă dată, Suceava ar fi înfruntat, cu bine marea primejdie, dacă mișelia și trădarea nu-i deschidea porțile. O adeverește și contemporanul Mustafa Gelal Zade: „Cetatea era înaltă, turnurile sunt solide, porțile înguste, șanțurile largi; găsesc așezate turnuri de toate dimensiunile și provizii din abundență. În șanțurile cetății sunt înfipte țăpușe de fier și de lemn, care alcătuiesc piedici secundare. Cetatea este așa de bine întărită încât cucerirea era foarte dificilă”. Husein aga a găsit tezaurul lui Petru vodă Rareș: numeroase obiecte de aur și argint, cruci împodobite cu pietre scumpe, evanghelii ferecate în aur, arme scumpe, stofe de preț și multe altele, care, toate, au umplut haznaua sultanului. „Atunci și prea frumoasa cetate a Sucevei – povestește Macarie – se supune turcilor și o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă…”.

Noul domn pus de turci, Ștefan Lăcustă, fu ucis de boieri „într-un foișor” în cetatea Sucevei, sus, „unde odihnea” – cum scrie Macarie. Tot aici, mai târziu Heraclit Despotul, aventurier cretan, ajuns domn al Moldovei, își găsi moartea, într-o zi de noiembrie 1563, „lovit la Areni” de însuși buzduganul rivalului său, viitorul domn moldovean Ștefan Tomșa. La Areni – ne spune Nicolae Costin – „era țara adunată”. Acolo, „după multă mustrare, l-a lovit Ștefan Tomșa cu buzduganul de multe ori până a căzut la pământ, iar un tătar i-a tăiat capul. Trupul său tras în țeapă, fu înfipt în zidurile cetății Sucevei «să-l vadă toți câți îl iubise și nu-l iubise»”.

Alexandru Lăpușneanu a ajuns domnitor cu ajutor otoman, în locul lui Tomșa. În a doua sa domnie mută reşedinţa principală a Moldovei la Iași și părăsește cetatea Sucevei, ca urmare a poruncii sultanului. Cronicarul Grigore Ureche nu-l iartă pe Alexandru Lăpușneanu pentru că, de dragul domniei a doua, a distrus falnicele cetăți ale Moldovei, așa cum poruncise sultanul, al cărui gând era „să slăbească țara din temelie, ca să nu afle apărătură”. Cu mare durere povestește Grigore Ureche despre fapta netrebnică a lui Alexandru Vodă Lăpușneanu, care a umplut toate cetățile cu lemne și le-a ars. Şi astfel, în zilele unuia dintre ultimii muşatini, mândra și brava zidire a lui Petru I Muşat și Ștefan cel Mare, din porunca lui Soliman Magnificul, își începea o tristă şi lungă agonie…

Prof. dr. Daniel DIEACONU