Deschidem acest articol-omagiu cu câteva vorbe oferite revistei „Apostolul” de regretatul profesor Constantin Tomşa, realizator printre altele a unui erudit şi complex „Dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ”: „O bună practică, în comunităţi umane mai mari sau mai mici, este şi omagierea, la date aniversare sau/şi comemorative, a înaintaşilor care prin activitatea desfăşurată de-a lungul vieţii şi-au înscris numele în galeria oamenilor de seamă. O asemenea personalitate este Calistrat Hogaş care, ca dascăl, ca Mare Călător Pe drumuri de munte şi, nu în ultimul rând ca scriitor, şi-a legat definitiv numele de ţinutul Neamţ”.
Lucrarea sa de căpătâi, „Pe drumuri de munte” relevă un „Creangă trecut prin cultură“, scria criticul literar Tudor Vianu, iar Garabet Ibrăileanu spunea că acesta „a pus în paginile lui numai lumină şi viaţă, numai soare şi bucurie”. A fost un cântăreţ al munţilor Neamţului şi a descris cu pagini de o rarisimă frumuseţe natura, minunile oferite călătorului prin peisaje de munte decupate din basme.
La 19 aprilie 1847 a venit pe lume Calistrat Hogaş, sau după unele surse în 1848, cu numele la naştere, Calistrat Dimitriu, la Tecuci, tatăl său, Gheorghe Dimitriu, era protopop de Tecuci, iar mama sa, Mărioara, era de spiţă boierească. În familia Dimitriu au fost 12 copii. Învăţătorul micului Calistrat, Gheorghe Nicolau, a insistat ca numele de familie al copilului să fie schimbat cu cel al bunicului după tată, pretextând că într-o zi, când va fi un om important să nu poarte un nume obişnuit şi l-a convins pe tată să-i pună numele Hogaş.
Tatăl şi-ar fi dorit să urmeze calea preoţiei, dar micul Calistrat voia să „înveţe carte”. După şcoala primară din Tecuci, a fost înscris la Academia Mihăleană, primind bursă şi acolo este coleg cu A.D. Xenopol, Vasile Conta sau Alexandru Lambrior. A fost admis apoi la Facultatea de Litere din Iaşi, ca student bursier.
După absolvire, a devenit profesor la gimnaziul proaspăt fondat la Piatra-Neamţ. S-a căsătorit cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, cu care a avut opt copii. Debutul literar se petrece în 1874, cu poezia „Legenda lăcrămioarei”, în ziarul local „Corespondenția provincială”. În 1878, în urma unor dispute cu autorităţile din învăţământ s-a mutat la Tecuci ca profesor de istorie și geografie la gimnaziul local. În 1880, a devenit profesor la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi.
În 1881, a revenit la Piatra-Neamț, ca director al gimnaziului reînființat. La 3 iulie 1882, Hogaş a debutat și cu proză în revista locală „Asachi”, cu fragmente din volumul „Amintiri dintr-o călătorie”. Şicanele autorităţilor la adresa sa îl silesc să se mute la Alexandria, director al gimanziului. În perioada 1891-1899, a fost director la gimnaziul din Roman şi profesor la Seminarul Teologic romaşcan, având elev pe viitorul mitropolit Visarion Puiu, ce îşi aminteşte de un „dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare”.
În 1907 a debutat în revista „Viața Românească”, la cererea lui Garabet Ibrăileanu, unde a publicat însemnări de călătorie. În 1912, se pensionează şi, deşi şi-a încetat oficial calitatea de dascăl, fiind foarte iubit și apreciat de elevi, a fost rugat să continue să predea chiar şi la vârstă înaintată şi dovedea prospețime, dinamism al orelor de clasă și dragoste pentru elevii săi.
Calistrat Hogaş a vrut să se înroleze voluntar în Armata Română cu ocazia campaniei din 1916, dar nu a putut din cauza vârstei şi a problemelor de sănătate. Avea două arme de foc şi spunea că, dacă trupele germane şi austro-ungare, care erau la câteva zeci de kilometri, intră în oraş şi vor să-l scoată din casă, ştie ce are de făcut: „Voi faceţi ce vreţi, eu nu mă mişc de aici: dacă o fi să mor, vreau să mor în casa mea. Revolverul îl am încărcat: cinci gloanţe sunt pentru cei cei care-mi vor călca pământul şi casa, al şaselea este pentru mine“. A murit la 28 august 1917, la Roman, în casa fiicei sale Cleopatra, chinuit de un emfizem pulmonar. Cu câteva ore înainte de a muri, a a cerut Sidoniei, altă fiică a sa: „Sidonie, să mă duci la Piatră!” A fost înmormântat, la Roman, pe 30 august. A fost dezgropat şi transportat cu trenul, într-un vagon mortuar, la Piatra Neamţ. Ceremonia de reînhumare a avut loc la Cimitirul Eternitatea, pe 8 octombrie 1917.
Din frumoasele sale descrieri din care nu putea lipsi Ceahlăul: “Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără de fund ale cerului”, iar privind de pe Munţii Stânişoarei, de pe cealaltă parte a Bistriţei, scria: “Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele lui turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înalţă în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti”. Şi Panaghiei, cea mai frumosă stâncă a muntelui i-a scris povestea: „Panaghia se pare că n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncul mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţe din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap ca podoabă de păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sufletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat-o Panaghiei suflet şi inimă. Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut fată frumoasă, dar frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui. Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale.
Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile (…). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale.
Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Şi de la o vreme i s-a făcut lui Dumnezeu milă de ea şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codrii ce umplu, ca o negură, prăpăstiile lui adânci. Şi deodată glasuri dumnezeieşti se urcară din văi până la Panaghia şi-i îmbătară auzul, îi atinseră faţa şi-i uscară lacrimile (…). Erau şoaptele vântului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miesmele depărtate ale câmpiilor înflorite… Dar Panaghia nu mai putea trăi fără Soare și l-a rugat pe Dumnezeu să o transforme în stană de piatră și să dea din nou drumul Soarelui să strălucească pe cer.
Dumnezeu îi împlini voia (…) iar când dădu să coboare înapoi spre peştera pustnicului Ghedeon, simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni.
Dădu să plece, trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stâncă. Şi încercă să strige (…) încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse (…). Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale răsăritului şi apusului”.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
