Hotinul cu tot ținutul dimprejur a fost din vechime locuit de români. Cronicarul Grigore Ureche povestește ca românii mânați de felurite neamuri din Ardeal și Maramureș au trecut Carpații și au descălecat mai întâi sub munte, apoi înmulțindu-se și crescând înainte, nu numai apele Moldovei și Siretului fiindu-le hotar, ei s-au lărgit până la Nistru, ajungând chiar şi până la mare. Acolo se găsea încă din timpurile străvechi o „trecătoare îndemânatică”, de care se foloseau atât oștile, cât și negustorii în drum spre Dunăre și Marea Neagră, atingând până și țărmul Balticei.
La început Hotinul era numai un loc de popas pentru trecători, dar încetul cu încetul s-au înjghebat acolo o așezare statornică de oameni pentru straja vadului și pentru înlesnirea trecerii. Pe malul Nistrului se mai aflau și alte vaduri, dar nici unul n-ajuns așa de renumit ca vadul Hotinului și aceasta pentru că era așezat la răspântia marelui drum de negoț.
Cea mai veche mențiune documentară cunoscută nouă despre Hotin este o însemnare italiană din 15 februarie 1310 care amintește prezența unui episcop catolic în Hotin, într-o stăruitoare acțiune de câștigare la catolicism a acestor regiuni și a altor vecine, până la țărmul Mării Negre.
Ridicarea cetăţii Hotinului s-a datorat domnitorului moldovean Petru I, în timpul său au fost intense activități constructive continuate şi de urmașul său Alexandru cel Bun, care a întărit în mai multe rânduri zidurile cetății. La poalele cetății și sub scutul ei se fondează cu vremea târgul Hotinului, unde se așează un număr mare de târgoveți moldoveni, printre care se amestecau negustori poloni, genovezi și greci. La începutul domniei lui Alexandru cel Bun s-a instituit aici o vamă între Polonia și Moldova, vamă care figurează în privilegiul comercial acordat negustorilor din Liov în 1408. La Hotin se țineau de mai multe ori pe an bâlciuri sau iarmaroace, care erau vestite în toată împrejurimea. Domnul întreținea aici pe vameșii săi pentru vămuirea mărfurilor ce intrau și ieșeau din țară.
Urmaşii lui Alexandru cel Bun, în lupta lor pentru tron au pierdut cetatea şi Hotinul rămâne în mâna polonilor până în timpul lui Ștefan cel Mare, când fu recâştigat de moldoveni. Ștefan pornise cu o oaste numeroasă împotriva polonilor, a înconjurat Hotinul şi până ce în cele din urmă, polonii fuseseră siliți să golească cetatea și s-o cedeze în mâinile stăpânilor legiuiți. Polonia era în acea vreme ocupată cu războiul contra cavalerilor teutoni în Prusia și de aceea avea nevoie de pace și liniște la frontiera Moldovei. Ștefan cel Mare îl așeză ca pârcălab pe însuși unchiul său, Vlaicu, fratele maicii sale Oltea.
După marea biruință a lui Ștefan cel Mare de la Podul Înalt, sultanul a organizat o expediție de pedepsire în vara anului 1476. Armata turcilor trimisă la Hotin a fost însemnată, dar cetatea a rezistat asaltului. Şi urmașul lui Ștefan, Bogdan cel Orb, a purtat lupte cu leșii năvălind de multe ori în țara leșească ajungând până la Liov. Demn urmaș al lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș a dorit să reintegreze Moldovei teritoriile pe care le-a avut părintele său. Astfel, în 1530 domnitorul a trecut hotarul țării, atacă Pocuția și ocupă întreg ținutul fără nicio luptă. Dar Obertyn, a fost o bătălie în care Petru Rareș este înfrânt. Însă cu toată înfrângerea suferită, lupte crâncene se dădură sub zidurile Hotinului, ceea ce-l hotărî pe Petru Rareș să întărească cetatea. Se pare că domnul a chemat tot pe acei meșteri care au zidit cetatea de piatră de la Soroca. Domnul i-a ridicat puternice ziduri de piatră și de cărămidă roșie și tare, sporind ceata vitejilor care erau apărători ai cetății.
Ca urmare a tratativelor polono-otomane și a dorinţei polonezilor de stăpânire a Pocuției, Polonia atacă Hotinul. Ioan Tarnovschi, biruitorul de la Obertyn începu asediul de la 18 august. Asediul a durat două săptămâni, după care moldovenii primiră condițiile capitulării. Tot atunci năvăli și sultanul Suleiman în Moldova și Rareș Vodă trebui să părăsească țara pribegind în Ardeal. Turcii ridicaseră în scaunul domniei pe Ștefan Vodă Lăcustă care se împăcă cu polonii chiar la Hotin, unde s-a semnat și pacea. Asfel, fortificația a ajuns din nou în stăpânirea moldovenilor. În 1561, Hotinul a fost dăruit de Despot Vodă polonului Albert Laski.
Despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu letopisețul țării ne arată: „Deci Alexandru făcându pre cuvântul împăratului umplând toate cetățile de lemne, le-au aprinsu de au arsu și s-au risipit, numai Hotinul l-au lăsat ca să fie apărate dinspre leșii”. Din vremea aceea ni s-a păstrat o mărturie leșească despre Hotin. Makiul Strynovski care trecea atunci prin Hotin și văzu cetatea cu ochii spune: „Hotinul este o cetate frumoasă și puternică așezată pe o stâncă și având înfățișarea cetății Kockenhausen din Livadia, căci eu le-am văzut pe amândouă”.
Pe scaunul Moldovei se urcă unul dintre cei mai războinici domni ai acestei țări, Ion Vodă cel Cumplit, care se aruncă cu furie asupra leșilor, bătu oștile polone în fața Hotinului și gonise căpetenia lor din cetate, realipind-o la Moldova.
Hotinul era unul dintre cele mai bogate ținuturi din toată Moldova. Din anul 1585 ni s-a păstrat o mărturie prețioasă asupra stărilor din Hotin, datorată călătorului francez Forque Mault care a trecut prin Hotin. În drumul său de el a însemnat despre Hotin: „Hotinul este un târg mare și împrejurul lui se găsește o cetate încinsă cu ziduri înalte de cărămidă, clădită din vechime și străjuită din toate părțile. Nistrul care trebuie trecut cu luntrea desparte Țara Moldovei de Podolia ce ține de regatul Poloniei. Cel dintâi târg unde se poate ajunge plecând de la Hotin este Camenița”. La Hotin erau două biserici, una mai mare în târg, iar alta mai mică în cetate.
Pe la sfârșitul lui mai 1600 se arată sub zidurile Hotinului oastea lui Mihai Viteazul, domnul Munteniei care, după ce dezrobise Ardealul, trece peste munți în Moldova, alungându-l pe Ieremia Movilă din scaun și fugărindu-l până la Hotin, unde își găsi adăpostul în cetate împreună cu soția, cu fii, cu fratele său Simon și cu toți boierii credincioși. Primind ajutor de la leși, Ieremia Movilă se împotrivi oștilor lui Mihai Viteazul, acesta fiind nevoit să se retragă fără a fi putut cuceri cetatea. Bălcescu pune începutul declinului lui Mihai Viteazul, cel puțin în Moldova, pe nereușita sa în fața cetății, imposibil de a fi cucerită fără o artilerie puternică.
După întoarcerea biruitoare a lui Ieremia Movilă pe scaunul țării, în anul 1607, polonii pun din nou mâna pe această cetate, dar turcii o iau din posesiune până la 1650, când se realipește iarăși Moldovei condusă de Vasile Lupu. Tot la Hotin are loc contractarea de alianță între Hatmanul căzăcesc și Vasile Lupu pe baza unui tribut de 600.000 lei și actul de alianță prin căsătoria Domniței Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, cu Timuș, fiul lui Bogdan Hmelnițki.
Pe vremea lui Ștefan Petriceicu, care dobândi coroana Moldovei în 1672, turcii cuceresc cetatea Cameniței. Încercuirea aceasta de către turci l-a îngrijorat foarte mult pe Petriceicu Vodă, care se afla cu oștirea sa în tabăra turcească de la Hotin. În nădejdea de a putea zădărnici întinderea puterii turcești asupra Hotinului, el se hotărî „să se închine la leși, să stea cu cu toții și să bată bată pe turci ca să nu apuce a se așeza Pașa, de pe cum se așeză la Camenița”.
Pasul acesta al domnului Moldovei îl supără pe sultanul Mahomed al IV-lea, care ocupă imediat Hotinul și preface bisericile în moscheie turcești în 1673. Ifrim Hasdău, marele căpitan și pârcălab de Hotin, care stăpânea peste 26 de moșii, trecu de partea craiului, care îl aducea cu sine pe Petriceicu Vodă spre al așeza din nou pe scaunul Moldovei. Dar toate stăruințele craiului au fost zadarnice. Turcii suferă înfrângerea de sub zidurile Vienei în 1683 şi polonii își redobândesc Podolia și cetatea Camenița. Prin tratatul de pace din 1699 ce s-a încheiat la Karlowitz, s-a impus turcilor de a părăsi Camența și de a se retrage cu totul din Podolia. Prin aceasta sporise primejdia Hotinului, căci cronica ne spune că atunci turcii „au socotit să se așeze la Hotin, fiindu-le rușine să se întoarcă fără ispravă înapoi”. Nicolai Vodă Mavrocordat aflând despre planul acesta al turcilor au dăruit Împărăției 100 de pungi de bani ca să nu ia Hotinul, El „mult s-a onorat și au scris lui Capi-kihai ca să puie nevoințele cu tot felul de mijloace ca să nu facă aceasta; au scris și alți prieteni cu rugăminte”. „Stăruințele lui Nicolai Vodă au fost încununate cu izbândă, căci el a isprăvit un ferman ca să aibă a ședea la Hotin pârcălab precum era și mai înainte”. În așa fel s-a amânat așezarea turcilor pe vreo 10 ani la Hotin.
Puterea Moldovei scăzuse şi domnitori vrednici nu s-au mai urcat pe tron. Începuseră vremurile grele de bejenie cauzate de nesfârşitele războaie ruso-austro-turce. Hotinul a mai fost românesc în timpul ţării noastre întregi şi după 1944 a devenit teritoriu al URSS şi apoi al Ucrainei. Despre vremurile de glorie ale cetăţii muşatine puţini se mai învrednicesc a spune.
Prof. Dr. Daniel DIEACONU
