Statul român se obligă prin propria Constituție să-și apere cetățenii de abuzurile de orice fel. Iar prin reglementări interne, precum codul civil sau penal este apărat dreptul la viată, la integritate fizică, se protejează patrimoniul, viața privată și multe drepturi fundamentale. De la teorie la practică este cale lungă care, uneori, se încurcă în același hățiș legislativ care ar trebui să te protejeze de orice intruziune. Un exemplu concret este cel al unei femei de 88 de ani, din Vânători-Neamț, agresată de doi minori de 11 și 12 ani.
În urma acestui incident femeia a ajuns pe patul de spital cu fractură de șold, un diagnostic aproape fatal având în vedere vârsta și riscurile aferente. Nu se știe dacă poate fi operată, cert este faptul că și pe ea statul ar trebui să o apere, dar nu prea știe cum. Nu vorbim aici de despăgubiri, vorbim de siguranță. Cel puțin la fel cum îi apără pe cei doi copii care, datorită vârstei, nu răspund în nici un fel, nici penal, că nu au discernământ – așa prevede legea, nici civil, că nu au cu ce. În locul lor ar trebui să răspundă părinții, dar și aici este o mare problemă. Este vorba de familii de rromi, o comunitate insalubră, care creează probleme penale de ani de zile, care refuză un contact normal cu restul comunității, unde furtul este ceva onorabil, cerșitul este o sursă de venit, infracțiunile de tot felul sunt la ele acasă. Onorabilul stat român este neputincios pentru că, fie nu dețin nici un bun deci nu pot fi executați silit, nu răspund sau răspund greu când sunt chemați la vreo autoritate iar sistemul de protecție socială nu este pregătit să asimileze minori care au familie. Plus că, dintr-o pudoare de fată mare trecută prin mai multe avorturi, se ferește de măsuri radicale pe motiv de etnie. De fapt, o scuză în fața neimplicării, a neputinței, a nepriceperii și a lipsei de curaj.
Am cerut părerea unora dintre autoritățile publice care au atribuții în acest sens. Concluzia este amară și aproape greu de digerat mai ales de către un om aflat în situația victimei. Victima a avut ghinion, făptașii primesc mașină sa-i ducă de acasă la școală, paznic pe drum, mai mult să nu distrugă mașina.
„În școală, la momentul intrării, îi așteptăm de la venirea cu transportul pe care-l au asigurat, pentru că distanța este foarte mare, și încercăm să evităm să se mai întâmple astfel de situații. Mai ales că ei au mai făcut probleme în comunitate, au mai distrus mașinile și șoferii refuză să-i transporte. Acum reprezentantul primăriei și cu mediatorul școlar îi însoțesc pe copiii din comunitate până la școală și de la școală în comunitate. Am avut și consiliul de administrației al școlii și am demarat procedura ca să vedem exact cum au stat lucrurile. I-am invitat la școală pe părinții presupușilor elevi implicați să discutăm cu ei, cu mediatorul școlar, și vedem ce este de făcut pentru că situația nu va rămâne așa. Copiii aceștia trebuie consiliați de consilierul școlar, doar că părintele trebuie să facă din nou cerere, deoarece a început anul nou școlar.. Sincer, nu am mai avut astfel de situații”.
Maria Petrariu, primarul comunei Vânători-Neamț
„Sunt ani de când muncesc cu ei și văd că tot ce-i învățăm trece ca apa pe gâscă, nu se lipește nimic. Au cutumele lor. De câte ori am fost în zonă cu reprezentanții lor, cu școala, primăria, i-am rugat să facem front comun, să se ajute și ei din interior în ideea să găsească modalități de a le explica că trebuie să intre în rândul lumii. Poate pe noi nu ne înțeleg dar, vrei, nu vrei trăiești pe pământul ăsta și trebuie să te integrezi acolo unde trăiești. Din punctul nostru de vedere, ce s-a putut și ce am gândit, omenește, am făcut. Ne-am chinuit să le punem microbuz, că strică tot pe ce pun mâna. Problema este că ei sunt neșcolarizați. Acum copiii vin la școală, dar ceilalți care n-au fost, mai greu se integrează. Nu văd ce aș putea să mai fac. I-am ajutat cu proiecte, i-am ajutat cu reparații la casă, cu ajutoarele sociale. Nu știu ce aș mai putea face. Mai este o problemă, a organizării. Ei au avut un bulibașă, acesta a murit și s-au împărțit în două grupuri care nu se înțeleg. Soluția ar fi de ținut aproape, să meargă la școală și, din interior, să facă ei ceva, să le mai explice o dată. Să înțeleagă ce spun ei. Și în felul acesta să-i aducem la suprafață. Toată lumea dă amenzi la rromi, dar nu pot fi încasate, că nu ai de undeÎncercăm poate să schimbăm legea, dacă au amenzi neachitate să facă muncă în comunitate sau închisoare, că acum îți râd în nas. Nici decăderea din drepturi a părinților nu este o soluție, căci dacă are 10 copii, îi decazi pentru toți, nu pentru unul. Nici internarea într-o instituție de ocrotire nu ar funcționa. Singura cale este să încercăm noi, cu familia și autoritatea tutelară. Din punctul meu de vedere, tot ce îmi stă în putere, fac. Dar să încerce și dânșii să facă ceva din interior”.
Ramona Ciofu, purtător de cuvânt IPJ Neamț
„Vom vedea ce spune procurorul și contextul în care s-au produs faptele. Pentru că, fiind minori, până la 14 ani nu răspund penal. În același timp, fiind vorba de o infracțiune de lovire sau alte violențe, sesizarea din oficiu se face doar dacă este o violență făcută de un membru al familie. Altfel la plângerea persoanei vătămate sau a unui membru al familiei, cum a fost cazul aici. Acum există această plângere, dosarul este trimis la parchet și colegii mei lucrează la el. Ideea este că noi, oamenii, suntem grăbiți și ne dorim să vedem efectul acestor lucruri de azi pe mâine. Iar acolo unde sunt probleme de zeci de ani și unde sunt cutume ale unei comunități, efectele se vor vedea peste 10, 20 de ani. Dacă noi ne facem treaba bine pe prevenire astăzi, clar nu o să vedem schimbarea mâine, ci în timp, în ani și cu ajutorul tuturor structurilor implicate, făcând un front comun, cu siguranță copiii din acea comunitate vor avea o șansă de a înțelege că răul este rău și binele este bine”.
Cristina Păvăluță, director DGASPC Neamț
„Primii care trebuie să se implice, nu zic de familie, sunt cei din comunitatea locală, primărie. Dacă se constată că nu pot fi ajutați, apelează la serviciile noastre. Autoritățile locale, primăriile, ar trebui să dezvolte niște servicii de zi cum avem și noi pentru copii în situații vulnerabile. Acei copii sunt duși dimineața la grădiniță sau la școală, vin înapoi, au o masă asigurată, fac lecții, se lucrează cu ei, iar părinții sunt chemați periodic și li se spune ce trebuie să facă, cum să se poarte cu copiii, care e atenția pe care trebuie să le-o acorde. Pe timpul zilei copii sunt supravegheați. Iar seara și în week-end merg în familie. Eu zic că asta ar fi cea mai bună soluție pentru că rămân în familie. Varianta radicală ar fi să ajungă în sistem în cazul în care nu găsim sau nu se identifică nici o rudă din familia lărgită. Dar, pentru regim de urgență, acum nu avem nici un loc și trebuie să căutăm asistent maternal. Dacă primăriile ar avea un serviciu de zi ar fi extraordinar”.
Adrian Bourceanu, prefectul județului Neamț
„Amenințarea copiilor cu excluderea din sistemul de învățământ nu este indicată. Este un plus faptul că părinții înțeleg necesitatea de a duce copiii la școală. Exmatricularea pe motive de absențe sau alte abateri nu este o soluție. Așa văd eu lucrurile. Așa numita escortare, pentru că tot s-a pus problema transportului, iarăși nu este o soluție trainică. Pentru că ei vor ajunge în comunitate, acolo nu este lagăr. Ei pot pleca, sunt absolut liberi, și astfel de incidente pot avea loc în continuare. Dacă vrem să rezolvăm ceva, trebuie să găsim soluții integrate. Este o problemă lipsa unui lider în rândul acestei comunități, pentru că atunci când a fost, a reușit să-i țină din scurt și să-i canalizeze pe drumul cel bun. Este un specific al acestei comunități și trebuie să pornim de la această realitate. A doua variantă – asociații cu specific pe zona romilor. Liderul și asociațiile pot complini lipsa unui bulibașă pentru că proiecte de incluziune sunt. Este nevoie de lideri care să fie acceptați de comunitate. Putem lua și măsuri de ordine publică, dar ajută? Poate ajută pe termen scurt, dar poate și irita. Nici instituționalizarea nu e recomandată. Consider că este necesară și se impune intensificarea activității mediatorilor”.
Toți interlocutorii noștri au vorbit despre copii, familiile lor, despre necesitatea/obligativitatea/datoria de a-i ajuta. Niciunul nu a vorbit despre femeia care a ajuns, la 88 de ani, nevinovată, pe un pat de spital.
„În școală, la momentul intrării, îi așteptăm de la venirea cu transportul pe care-l au asigurat, pentru că distanța este foarte mare, și încercăm să evităm să se mai întâmple astfel de situații. Mai ales că ei au mai făcut probleme în comunitate, au mai distrus mașinile și șoferii refuză să-i transporte. Acum reprezentantul primăriei și cu mediatorul școlar îi însoțesc pe copiii din comunitate până la școală și de la școală în comunitate. Am avut și consiliul de administrației al școlii și am demarat procedura ca să vedem exact cum au stat lucrurile. I-am invitat la școală pe părinții presupușilor elevi implicați să discutăm cu ei, cu mediatorul școlar, și vedem ce este de făcut pentru că situația nu va rămâne așa. Copiii aceștia trebuie consiliați de consilierul școlar, doar că părintele trebuie să facă din nou cerere, deoarece a început anul nou școlar.. Sincer, nu am mai avut astfel de situații”.
„Sunt ani de când muncesc cu ei și văd că tot ce-i învățăm trece ca apa pe gâscă, nu se lipește nimic. Au cutumele lor. De câte ori am fost în zonă cu reprezentanții lor, cu școala, primăria, i-am rugat să facem front comun, să se ajute și ei din interior în ideea să găsească modalități de a le explica că trebuie să intre în rândul lumii. Poate pe noi nu ne înțeleg dar, vrei, nu vrei trăiești pe pământul ăsta și trebuie să te integrezi acolo unde trăiești. Din punctul nostru de vedere, ce s-a putut și ce am gândit, omenește, am făcut. Ne-am chinuit să le punem microbuz, că strică tot pe ce pun mâna. Problema este că ei sunt neșcolarizați. Acum copiii vin la școală, dar ceilalți care n-au fost, mai greu se integrează. Nu văd ce aș putea să mai fac. I-am ajutat cu proiecte, i-am ajutat cu reparații la casă, cu ajutoarele sociale. Nu știu ce aș mai putea face. Mai este o problemă, a organizării. Ei au avut un bulibașă, acesta a murit și s-au împărțit în două grupuri care nu se înțeleg. Soluția ar fi de ținut aproape, să meargă la școală și, din interior, să facă ei ceva, să le mai explice o dată. Să înțeleagă ce spun ei. Și în felul acesta să-i aducem la suprafață. Toată lumea dă amenzi la rromi, dar nu pot fi încasate, că nu ai de undeÎncercăm poate să schimbăm legea, dacă au amenzi neachitate să facă muncă în comunitate sau închisoare, că acum îți râd în nas. Nici decăderea din drepturi a părinților nu este o soluție, căci dacă are 10 copii, îi decazi pentru toți, nu pentru unul. Nici internarea într-o instituție de ocrotire nu ar funcționa. Singura cale este să încercăm noi, cu familia și autoritatea tutelară. Din punctul meu de vedere, tot ce îmi stă în putere, fac. Dar să încerce și dânșii să facă ceva din interior”.
„Vom vedea ce spune procurorul și contextul în care s-au produs faptele. Pentru că, fiind minori, până la 14 ani nu răspund penal. În același timp, fiind vorba de o infracțiune de lovire sau alte violențe, sesizarea din oficiu se face doar dacă este o violență făcută de un membru al familie. Altfel la plângerea persoanei vătămate sau a unui membru al familiei, cum a fost cazul aici. Acum există această plângere, dosarul este trimis la parchet și colegii mei lucrează la el. Ideea este că noi, oamenii, suntem grăbiți și ne dorim să vedem efectul acestor lucruri de azi pe mâine. Iar acolo unde sunt probleme de zeci de ani și unde sunt cutume ale unei comunități, efectele se vor vedea peste 10, 20 de ani. Dacă noi ne facem treaba bine pe prevenire astăzi, clar nu o să vedem schimbarea mâine, ci în timp, în ani și cu ajutorul tuturor structurilor implicate, făcând un front comun, cu siguranță copiii din acea comunitate vor avea o șansă de a înțelege că răul este rău și binele este bine”.
„Primii care trebuie să se implice, nu zic de familie, sunt cei din comunitatea locală, primărie. Dacă se constată că nu pot fi ajutați, apelează la serviciile noastre. Autoritățile locale, primăriile, ar trebui să dezvolte niște servicii de zi cum avem și noi pentru copii în situații vulnerabile. Acei copii sunt duși dimineața la grădiniță sau la școală, vin înapoi, au o masă asigurată, fac lecții, se lucrează cu ei, iar părinții sunt chemați periodic și li se spune ce trebuie să facă, cum să se poarte cu copiii, care e atenția pe care trebuie să le-o acorde. Pe timpul zilei copii sunt supravegheați. Iar seara și în week-end merg în familie. Eu zic că asta ar fi cea mai bună soluție pentru că rămân în familie. Varianta radicală ar fi să ajungă în sistem în cazul în care nu găsim sau nu se identifică nici o rudă din familia lărgită. Dar, pentru regim de urgență, acum nu avem nici un loc și trebuie să căutăm asistent maternal. Dacă primăriile ar avea un serviciu de zi ar fi extraordinar”.
„Amenințarea copiilor cu excluderea din sistemul de învățământ nu este indicată. Este un plus faptul că părinții înțeleg necesitatea de a duce copiii la școală. Exmatricularea pe motive de absențe sau alte abateri nu este o soluție. Așa văd eu lucrurile. Așa numita escortare, pentru că tot s-a pus problema transportului, iarăși nu este o soluție trainică. Pentru că ei vor ajunge în comunitate, acolo nu este lagăr. Ei pot pleca, sunt absolut liberi, și astfel de incidente pot avea loc în continuare. Dacă vrem să rezolvăm ceva, trebuie să găsim soluții integrate. Este o problemă lipsa unui lider în rândul acestei comunități, pentru că atunci când a fost, a reușit să-i țină din scurt și să-i canalizeze pe drumul cel bun. Este un specific al acestei comunități și trebuie să pornim de la această realitate. A doua variantă – asociații cu specific pe zona romilor. Liderul și asociațiile pot complini lipsa unui bulibașă pentru că proiecte de incluziune sunt. Este nevoie de lideri care să fie acceptați de comunitate. Putem lua și măsuri de ordine publică, dar ajută? Poate ajută pe termen scurt, dar poate și irita. Nici instituționalizarea nu e recomandată. Consider că este necesară și se impune intensificarea activității mediatorilor”.
