În 1942, Cupa Mondială trebuia să se ţină în Germania. În 1946, lumea era prea marcată de război ca să se gândească la o o nouă întrunire fotbalistică la nivel de ţări. Iar în 1950, Brazilia s-a pregătit de fiesta, dar a fost fiasco… Şi venise rândul Europei să găzduiască marea întrecere. În 1954 a fost aleasă Elveţia, o oază de linişte a Europei şi a lumii. Campionatul Mondial de fotbal 1954 a fost cea de-a cincea ediție a celei mai importante competiții la care participau echipe naționale din toată lumea. În 1954 se împlineau 50 de ani de la înființarea FIFA, astfel că nu au existat contrapropuneri puternice când organizarea Cupei Mondiale a fost acordată Elveției, țara în care se afla și încă se află cartierul general al FIFA. O premieră: mondialul elvețian a fost primul transmis la TV. Ioan Chirilă, aflat la începuturile sale de cronicar sportiv, a ascultat meciurile la radio…
Elveția și Uruguay au fost calificate direct din postura de țară gazdă, respectiv campioană mondială şi alte 45 de echipe s-au înscris în preliminarii și au luptat pentru cele 14 locuri rămase neocupate pentru turneul final. Spre deosebire de edițiile anterioare, au existat foarte puține retrageri, pe această listă aflându-se Polonia, China și Peru. O surpriză a calificărilor a reprezentat-o eliminarea Spaniei de către Turcia. Spania pierdea în faţa Turciei cu… moneda! Ambele echipe și-au câștigat meciurile de pe teren propriu, astfel că a fost nevoie de un baraj, care a avut loc la Roma. Partida s-a încheiat nedecis, scor 2-2 după prelungiri și pentru că nu se introdusese încă regulă executării penalty-urilor, turcii au obținut biletele pentru Elveția în urma tragerii la sorți. Alte absențe importante au fost cele ale Argentinei, care nici măcar nu a participat la preliminarii, și a Suediei, medaliată cu bronz din 1950, scoasă din cursă de Belgia. La meciuri au fost 500 de ziarişti sportivi din întreaga lume.
După ce la ediția precedentă nu participase nici măcar în preliminarii, România a revenit în lumea bună a fotbalului și s-a înscris în calificările pentru Cupa Mondială din 1954. Tricolorii au fost repartizați în grupa a VIII-a, alături de Cehoslovacia și Bulgaria. Deși dispunea de o generație talentată, naționala antrenată de Gheorghe Popescu a terminat seria pe locul secund, după două victorii împotriva bulgarilor și tot atâtea înfrângeri cu cehoslovacii, ratând astfel calificarea.
Anglia se prezenta ca „leul jigărit”, iar Ungaria era „Wonderfull Hungarians”, după cum zicea Alf Ramsey şi învingea în grupe cu 8-3 pe Germania. Parcă niciodată în istoria cupelor mondiale nu a existat o favorită mai clară decât Ungaria în 1954. A trecut de Turcia şi în semifinale de Uruguay după un meci superb. Era o echipă dintr-o ţară comunistă şi în lot erau fotbalişti care evoluau în majoritatea lor pentru Honved Budapesta, cu o omogenitate deosebită.
Finala campionatului mondial s-a jucat pe stadionul „Wankdorf”, în Berna, Elveția, pe 4 iulie. În acest meci, marea favorită Ungaria a fost învinsă cu 3-2 de mai slab cotata națională a Germaniei de Vest. În Germania, finala a fost numită „miracolul de la Berna”. Meciul a fost subiectul unui film german cu același nume. Începutul finalei nu a surprins pe nimeni. În minutul 8 era deja 2-0 pentru maghiari. Acela fost momentul de apogeu al ungurilor, însă tot atunci a început și căderea. Împinși de la spate de public, cu o dăruire şi o ambiţie deosebită, germanii au egalat în numai 10 minute. Iar când toată lumea se pregătea pentru prelungiri, Helmut Rahn a marcat golul de 3-2. A fost meciul lui Fritz Walter, un fotbalist cu o viaţă de film. La fel ca la edițiile anterioare, marea învinsă a Cupei Mondiale a dat golgeterul turneului: Sándor Kocsis a înscris 11 goluri și a fost omul turneului. Amară consolare pentru o echipă ce se considera îndreptăţită să fie pe locul I. După mulţi ani, un reporter de la ZDF i-a acuzat pe fotbaliştii nemţi că s-au injectat înaintea meciului cu vitamina C (sic!).
Ioan Chirilă, marele cronicar sportiv de mai târziu, a ascultat meciul la radio cu un ziarist maghiar, care a stat tot meciul cu pumnii strânşi. Atât de strânşi încât nu putea să-i mai desfacă… (D. DIEACONU)
