Patriarhul din Munţii Neamţului: Nicodim Munteanu

În centrul comunei Pipirig se află o biserică mare de piatră pe care patriarhul Nicodim, ctitorul ei, a numit-o „Catedrala munților”. Mulţi îi zic şi „Catedrala Patriarhului”, iar Patriarhul Nicodim este cel mai de seamă fiu al localității de pe valea Ozanei.

La 6 decembrie 1864, se năştea în satul de la poale de Stânişoara Nicolae Munteanu. A crescut în mijlocul unei familii cu puternică credință creştină şi Nicolae de mic copil a iubit cărțile şi nu a fost cu mirare faptul că s-a îndreptat spre Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, unde a absolvit în 1890 ca șef de promoție. A devenit ucenicul Mitropolitui Iosif Naniescu şi în scurt timp a fost trimis la Kiev pentru a-și continua studiile la Academia Teologică „Petru Movilă”. Întors de la studii de la Kiev în 1884, la vârsta de 29 de ani, intră în monahism la Mănăstirea Neamț şi primeşte numele de Nicodim, iar la 5 zile de la tunderea în monahism a fost hirotonit ierodiacon. În 1900 i se acordă rangul de arhimandrit mitrofor, apoi în 1903 a fost numit arhimandrit de scaun pe lângă Mitropolia Dunării de Jos, preluând directoratul Seminarului Teologic din Galați. În aceste funcții a rămas până în 1912, când a fost numit Episcop de Huși, iar în 1917 a primit misiunea de a reprezenta Biserica Ortodoxă Română la lucrările Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care a hotărât reînființarea Patriarhatului rusesc. Revoluția bolşevică l-a surprins în Rusia, dar a scăpat cu bine şi se întoarce în ţară.

Prezent la hramul Mănăstirii Neamț („Înălțarea Domnului”) în 1918, episcopul Hușilor, Nicodim Munteanu, a adresat celor prezenți un emoționant cuvânt de învățătură, cu mare sensibilitate și patriotism, adresând vorble sale în special credincioșilor ardeleni și bucovineni, pe care i-a recunoscut după straiele specifice zonei de unde veneau, celor care treceau munții an de an să se închine la Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, la cea mai veche mănăstire moldavă, ierarhul ca un adevărat vizionar le-a spus între altele: „De sute de ani veniți la această mănăstire ca să vă întăriți în credința străbună și în dragostea de neam. Dar ca să pătrundeți până aici, acei veniți din provinciile subjugate, a trebuit să treceți granițele cu multă frică și multe greutăți. Țineți minte însă un lucru! Nu va mai trece mult și aceste blăstămate hotare, care ne frâng trupul nostru național vor cădea și atunci vom alcătui o apă și un pământ… Duceți vestea aceasta în părțile voastre și vestiți tuturor că se apropie Ziua Mântuirii și a Unirii întregului Neam Românesc”. Despre vorba sa a scris Nicolae Colan, Episcopul Clujului, membru al Academiei Române, că „este curat și cu bună mireasmă, ca vinul când îl beai în cramă. Nu-i amestecat cu vorbe pe care nația nu și le-ar recunoaște ca ale sale. De aceea Înaltul Ierarh poate vorbi la fel ori se adreseză cărturarilor, ori cuvântează către norod: toți îl ascultă și-l înțeleg”.

În 1923 hotărăște să se întoarcă la Mănăstirea Neamț. Mihail Sadoveanu scria despre activitatea noului stareţ: „De la Paisie, Mănăstirea Neamțu nu se mai bucurase de asemenea conducător vrednic. Trecerea părintelui Nicodim pe la Neamțu a însemnat renașterea acestei vechi și frumoase ctitorii.” În 1925 a înființat aici un seminar monahal și o școală pentru călugării din mănăstire. A refăcut tiparnița din cadrul Mănăstirii Neamț şi între 1932-1947 tipărește și publică colecția „Semințe Evanghelice pentru Ogorul Domnului”, care însumează 35 de volume. A mai publicat predici apologetice, care au îmbogățit bibliotecile parohiale cu material omiletic. A dat o nouă traducere a „Psaltirii” (în 3 ediții: Chișinău, 1927, București, 1931 și 1943) și a „Noului Testament” (în 5 ediții: Neamț, 1924, 1926, 1931, 1937 și București, 1941).

Apariția în 1935 a „Bibliei” la Tipografia Cărților Bisericești, la care a contribuit atât în calitate de coordonator, cât și de traducător împreună cu preoții profesori Gala Galaction și Vasile Radu, a fost un valoros reper spiritual. În 1936, publică „Biblia ilustrată”, în colaborare cu profesorul I.D. Ștefănescu, o lucrare, prima de acest fel la noi în țară, cu 181 de pagini și 96 de planșe.

La 15 octombrie 1918 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, fiind proclamat și „Doctor Honoris Causa” al Universității din Cernăuți în 1920.

În 1939, Patriarhul Miron Cristea trece la cele veșnice, apoi Nicodim Munteanu, conform regulamentelor bisericești, a fost chemat să ia în primire Locotența de Patriarh. A refuzat să candideze, îndemnându-l pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului să se înscrie în această cursă, dar cu două luni înainte de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 30 iunie 1939, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Patriarh cu unanimitate de voturi.

Cuvintele rostite la învestitură arată programul său de activitate: „Voi evangheliza poporul, voi vesti legea Domnului cu timp și fără timp, voi creștina mereu poporul și-l voi sfinți, până vor deveni toți, dacă e cu putință, cetățeni destoinici ai Împărăției Cerești și prin aceasta, cetățeni destoinici ai împărăției pământești, ai Patriei.” Tot în această cuvântare cere întemeierea de școli bisericești, pentru formarea candidaților la preoție și călugărie.

Istoricul și bizantologul roman, I.D. Ștefănescu, definea activitatea Patriarhului Nicodim astfel: „Este recunoscută ca fiind una condusă de o linie hotărâtă de la care nu s-a abătut. Biserica are datoria să nu piardă din ochi Evanghelia și porunca Mântuitorului. Pentru Evanghelie și pentru România, nici o jertfă nu trebuie cruțată. Mântuitorul a lăsat drept poruncă și testament, ucenicilor săi dragostea creștină: Să vă iubiți unul pe altul, cum v-am iubit Eu pe voi. Patriarhul Nicodim n-a înțeles niciun fel de nedreptate. El a suferit și a luptat pentru toți cei ce sufereau… A izbândit în cauze de importanță excepțională”.

Patriarhul Nicodim era favorabil regalității, nu unui regim comunist, şi era apreciat de regele Mihai care îl decora la 8 iulie 1945, cu Marea Cruce şi Cordonul ordinului „Serviciul Credincios“. În semn de profundă recunoștință pentru îndelunga sa activitate pusă în slujba bisericii noastre naționale, dar și a culturii românești, în 1946 i-a fost dedicat volumul „Prinos închinat Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României, cu prilejul împlinirii a 80 de ani de vârstă, 50 de ani de preoție și 7 ani de patriarhat”.

Influența sovietică foarte puternică dincolo de Prut, a făcut imposibilă acțiunea Bisericii Ortodoxe Române în acest teritoriu şi românii de acolo, cu aceeași rădăcină de credință, au fost despărțiţi de instituția Bisericii din Patria mamă.

Ca ministrul al Cultelor, guvernul Groza a pus un preot: Constantin Burducea, cu o personalitate oscilantă şi în popor, se spunea: ”Când cu steaua, când cu crucea”. Apar asociații creștine, multe preoțești, zise ”democratice”, care să înlocuiască pe cele vechi, foarte bine înrădăcinate și greu de convins să aservească noului regim. Uniunea Preoţilor Democraţi a lui Petre Constantinescu-Iaşi a fost una dintre asociațiile-unealtă ale Partidului comunist.

Delimitarea Bisericii față de politica noului guvern de sorginte comunistă se vede și din foarte slaba participare a clerului la congresul preoților ”democrați”, convocat în 1945. Însuși, se pare, patriarhul a dezaprobat acest congres, neoficial și a solicitat boicotarea lui. Era o luptă absurdă pentru tot ce se considera ca fiind împotriva ideilor statale reprezentate de noul regim, invocând ca pretext fascismul, dar și legionarismul sau alte entități, ulterior, fiind lăsați să acționeze în voie, au culminat cu partidele politice.

Bătrân și bolnav, patriarhul Nicodim a petrecut în ultimii ani din viață foarte mult timp la Mănăstirea Neamț, ceea ce a făcut ca trebuirile Bisericii Ortodoxe Române să fie gestionate de oamenii săi de încredere: episcopul Iosif Gafton, arhiereii Pavel Șerpe și Atanasie Dincă.

În octombrie 1946, grav bolnav, patriarhul Nicodim face, în condițiile relației tulburi Biserică-Stat comunist, o vizită la Moscova, la Patriarhia Rusiei. PF Nicodim dă asigurări că Rusia nu dorește distrugerea Bisericii și impunerea ateismului. Vizita este, totuși, văzută de unii ca o trădare în favoarea comuniștilor.

A început persecuția asupra preoților, care erau învinuiți ca fiind legionari şi pușcăriile de la Slobozia sau Caracal s-au umplut de preoți ortodocși. Mitropolia Olteniei se desființează. În 1947, asaltul asupra Bisericii este mult mai evident, lucru ce reiese din cele două legi: 166 și 167, ce prevedeau intrarea politicului în adunările bisericești, eliminarea alegerilor libere pentru completarea adunărilor bisericești cu alți membri, pensionarea ierarhilor la 70 de ani.

În luna august a anului 1947, Patriarhul Nicodim se afla la Mănăstirea Neamț pentru odihnă. De aici, pe 3 octombrie 1947, stors de puteri, cu o boală ce-l măcina intens, PF Nicodim Munteanu își înaintează demisia în fața regelui. Deși regele nu a acceptat această demisie, patriarhul a rămas doar un simbol în fruntea Bisericii, până în decembrie 1947, când află vestea abdicării regelui.

A făcut congestie pulmonară şi în noiembrie a fost transportat la București cu un tren special pentru a primi îngrijiri medicale. Cu tot efortul pe care l-au depus medicii de a-l salva, a trecut la cele veșnice la 27 februarie 1948, fiind înmormântat în partea dreaptă a pronaosului Catedralei Patriarhale, alături de primul patriarh al României, Miron Cristea.

Prof. dr. Daniel DIEACONU