Sarea a avut un rol deosebit de important în evoluţia societăţii umane. România este o ţară ale cărei resurse naturale de sare sunt dintre cele mai bogate din lume şi destul de uşor accesibile. Vechile aşezări umane au căutat întotdeauna să fie în apropiere de zone de unde se putea obţine sare.
În zona Târgu Neamţ, cea mai intens folosită pentru uzul cotidian (alimentaţie şi hrana animalelor) este Fântâna de la Lunca – Poiana Slatinei, în timp ce izvoarele de la Oglinzi sunt indicate mai ales în tratamentul balnear, Băile Oglinzi fiind recunoscute şi frecventate mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea. Cercetătorii au opinat că există aici o lamă subţire de sare, de maximum 130 de metri, care se dezvoltă dinspre Târgu Neamţ spre nord-est, circa 4 km.
Izvoarele cu apă sărată din zonă au fost cunoscute şi exploatate de către populaţia primelor aşezări şi unul din scopurile urmărite a fost, probabil, şi cel terapeutic. Până spre mijlocul secolului al XIX-lea, localnicii foloseau apa izvoarelor din zonă şi în special cele din Poiana Dăscăliţei dar fără o indicație și supraveghere medicală. Dar faima apele cloruro-sodice de la Oglinzi a crescut şi astfel au intrat în atenţia autorităţilor locale, care fac demersuri pentru analizarea compoziţiei apei, apoi pentru instalarea în apropierea lor a unor stabilimente balneare.
Analize ale calităţilor curative ale apelor minerale au fost realizate de Theodor Stainer, la 1856, Iohan Chania, la 1873 şi de Petru Poni, la 1875 şi 1888 şi au dovedit că apele minerale de la Oglinzi sunt cloro-sodice şi sulfuroase, recomandate pentru tratamentul reumatismului, hemoroizilor şi inflamaţiei splinei şi ficatului, pentru eczemele de piele, împotriva limfatismului, sifilisului şi a bolilor cronice la femei, precum leucoreea şi metrita.
Terenul, ce a aparţinut Mănăstirii Neamţ până la secularizare, a fost obţinut de autorităţile din oraşul Târgu Neamţ fără nicio plată, având însă obligaţia să realizeze „un stabilament cu 18 cabine, 2 piscine şi 2 bazine- rezervoare apă”. În anii următori au început lucrările de captare a apelor şi de realizare a construcţiilor. Marea majoritate a pacienţilor locuiau la case particulare în oraş şi trebuiau să se deplaseze zilnic cu omnibuzul pentru băi şi astfel, în 1894, au început lucrările de construcţie a unui hotel, care trebuia să aibă circa 60-70 de camere, o sală de festivităţi, restaurant şi bucătărie. Dar încasările de la băi erau foarte mici, încât acestea ajunseseră în stare de faliment. Primarul din Târgu-Neamţ menţiona că „La înfiinţarea acestor băi, comuna îşi pusese mari iluzii pe ele şi nimănui nu i-ar fi trecut prin minte pe acele vremi că, din cauza acestor băi, comuna va ajunge în starea în care d-voastră o vedeţi astăzi, din contra cu toţii susţineau că oraşul numai graţie acestor băi se va ridica şi va prospera”.
După câţiva ani, în care s-a făcut exploatarea băilor în regia proprie a primăriei, s-a dovedit a fi ineficientă și astfel au fost arendate din 1904 lui Artur Bartsch, pe o perioadă de 20 de ani.
Băile au funcţionat bine timp de câţiva ani, însă după intrarea României în Primul Război Mondial au fost rechiziţionate pentru nevoile armatei, fiind folosite de Batalionul Vânătorilor de Munte din Târgu Neamţ, suferind mari distrugeri. La Băile de la Oglinzi a fost adăpostul ofițerilor din Batalionul Vânătorilor de Munte, adus aici, la Târgu Neamţ, în decembrie 1916 pentru organizare şi instruire.
În 1919, conducerea oraşului şi-a făcut cunoscută dorinţa de a vinde Băile Oglinzi către C.F.R., cu suma de 10 milioane lei, dar încercarea a fost fără succes. Banii erau necesari pentru iluminatul public, bani din care se vor face lucrări edilitare precum „lumina electrică, trotuare, străzi etc.”. Dar Băile n-au putut fi vândute către Casa Muncii C.F.R.-ului, oferta fiind respinsă de către C.F.R., deoarece băile erau „prea departe de căile ferate şi nu au păduri de brad”.
Exploatarea băilor în regie proprie a primăriei a adus oraşului pagube mari, astfel că în 1921, în perioada sezonului, acestea n-au funcţionat decât 16 zile, încasându-se suma doar de 15.000 lei, în timp ce cheltuielile de întreţinere au fost de două ori mai mari. Pentru acest motiv, în 1922 au fost din nou concesionate prin licitaţie publică lui Ioan D. Ceacâru din Târgu Neamţ, pentru o perioadă de 20 de ani. Arendaşul trebuia să depună o garanţie de 84.000 de lei şi să plătescă oraşului o chirie de 40.000 de lei pe primii 5 ani şi câte 30.000 de lei pe următorii 15 ani. O altă condiţie impusă noului arendaş al Băilor de la Oglinzi era neputinţa acestuia de a subarenda şi nici să se substituie cu o altă persoană contractul de arendă.
Noul arendaş s-a apucat serios de lucru. Încă din toamna anului 1922, s-a ocupat de repararea construcţiilor, instalaţiilor şi rezervoarelor, de amenajarea parcului şi de realizarea unor construcţii noi. La 12 octombrie acelaşi an, s-a adresat primăriei cu o scrisoare prin care cerea să fie ajutat în procurarea a 69 de brazi, din care voia să facă şindrilă pentru acoperirea „hotelului mare” şi a vilei „de 30 de camere ce am început a o construi”. Acest hotel nou era cu etaj, de 42 m lungime şi 13 m lăţime, cu 25-30 de camere. De asemenea, a desfăcut stabilamentul băilor de clasa a III-a, care avea toată infrastructura deterioarată, a desfiinţat magazia de lemne din faţa uzinei, folosite şi ca atelier mecanic şi a construit o alta în spatele acesteia, a pus tălpici pentru înlăturarea infiltraţiei la vila „Bersan”.
Au fost editate noi broşuri pentru popularizare, în care Băile Oglinzi, erau numite „Perla Moldovei”, având pe prima copertă intrarea fastuoasă a Hotelului „Carol” şi pe ultima copertă clădirea Restaurantului „Cazino”, iar în interior faţadele hotelurilor „Creangă” şi „Ferdinand” şi a vilei „Ella”.
Au fost prezentate toate datele necesare privind compoziţia apelor minerale şi valoarea lor curativă în tratarea bolilor reumatismale, scrofulozei, afecţiunilor osoase, rahitismului, bolilor nervoase şi a bolilor cu specific feminin. În aceste broşuri se specifica că „Băile se fac în 42 de cabine confortabile, din faianţă sau de zinc. Fiecare cabină conţine un bazin pentru baie, un duş cu apă, canapea, oglindă, masă, sonerie, termometru, ceas cu nisip”. Exista o instalaţie de hidroterapie cu „duşuri calde, reci, scoţiene, duşuri cu cercuri, abdominale, perineale”, împachetări cu nămol etc. Tratamentul se făcea sub supravegherea medicului, ajutat de tineri specializaţi, de maseuri şi maseuze.
Au fost construite noi stabilimente pentru băi şi pentru inhalaţii de categoria I, a II-a şi a III-a, dotate cu personalul medical şi de întreţinere necesar, s-au construit hotelurile „Ferdinand” şi „Creangă”, cu câte 25-30 de camere şi vila „Ella”, precum şi multe vile şi restaurantul „Cazino”. Parcul a fost amenajat cu un chioşc, unde evolua muzica în tot sezonul estival, o terasă de dans şi o fântână arteziană, iluminate de un generator de curent şi de lămpi.
Din 1924 a revenit în actualitate şi problema căii ferate de la Paşcani la Târgu Neamţ, printr-un „Apel” adresat conducerii ţării şi conducerii judeţului Neamţ, semnat de primarul din Târgu Neamţ şi de primarii din comunele limitrofe (Vânători, Răuceşti, Timişeşti, Petricani, Grumăzeşti, Filioara, Păstrăveni, Urecheni, Bălţăteşti, Crăcăoani şi Pipirig).
Băile Oglinzi căpătaseră astfel o aură a lor specifică, cu locuri de promenadă şi de plimbare la Cetatea Neamţ şi la mănăstirile din jur, Neamţ, Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria şi Horaiţa. Băile Oglinzi, în perioada interbelică, rivalizau cu marile staţiuni româneşti. Până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, staţiunea a cunoscut o periodă de prosperitate, fiind vizitată de un număr mare de pacienţi. În timpul conflagraţiei mondiale, mai ales în ultimii doi ani ai acesteia, clădirile băilor au suferit distrugeri mari, întrucât băile se aflau pe linia frontului. Războiul a provocat numeroase distrugeri şi risipirea totală a băilor și mult timp după aceea staţiunea a fost închisă (până în 1970) şi asta din lipsa fondurilor pentru reparaţii.
După 1970, au fost înteprinse noi analize ale apelor, au fost desfundate puţurile, au fost executate lucrările necesare la galeriile pentru captare, s-au construit două pavilioane pentru tratament cu 90 de locuri, o cantină-restaurant cu 150 de locuri, bar şi terasă. Din 1988 băile au funcţionat cu numai două pavilione de tratament până în 1998, când este inaugurată o nouă bază de tratament.
Din 1998, baza de tratament a fost reorganizată cu băi sărate calde, împachetări cu parafină, ultrasunete şi băi galvanice. În tot timpul, de la redeschidere şi până în prezent, lângă Băile de la Oglinzi au funcţionat şi tabere şcolare. În prezent, tabăra şcolară dispune de locaţii proprii, care asigură câte 230 de locuri pentru fiecare serie de elevi, pentru masă şi cazare, în timp ce staţiunea balneară dispune de o bază de tratament cu 50 de locuri, hotel cu 50 de locuri şi un restaurant de 120 de locuri.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
FOTO: https://imagoromaniae.ro/
