Ion Pribeagu este considerat unul dintre marii umorişti români ai veacului trecut, cel mai de seamă dintre scriitorii umorişti de origine evreiască, celebru în lumea interbelică prin scrierile sale preţuite de Ion Minulescu sau Constantin Tănase. Şi, bineînţeles, creatorul versurilor vestitei „Zaraza”. Înainte de Ion Pribeagu a fost însă Cilibi Moise, despre care facem câteva menţiuni.
Cilibi Moise
A fost considerat un „Anton Pann evreu”, un colindător al satelor şi oraşelor, „vestitul în Ţara Românească”, un negustor de mărunţişuri, originar din Focşani, fără ştiinţă de carte, ce îşi dicta aforismele de-a dreptul zeţarului, arătând în micile sale broşuri un „sănătos umor bătrânesc”, după cum scria George Călinescu, ce-l considera „un geniu oral fără ştiinţă de carte”, citând din aforismele şi calambururile sale. B.P. Hasdeu îl considera un „Mendelsohn al ovreilor bucureşteni”. Moses Schwarzfeld a fost cel care s-a ocupat de editarea operei lui Cilibi Moise şi i-a întocmit o primă schiţă biografică. Conform lui, s-ar fi născut în 1812 şi-a murit în 1870 şi a fost un negustor cu „marfă ruptă gata, pe un şfanţ bucata”, ce-şi făcea cunoscute creaţiile în pieţe şi bâlciuri. “Cilibi Moise şi nepieritorul Anton Pann sunt singurii care au avut fericirea de-a-şi câştiga dragostea şi admiraţiunea poporului, de a deveni populari, dar lucru curios, cel întâi a fost evreu şi celălalt bulgar, ambii însă, români prin sentimentele, apiraţiunile şi activitatea lor, români cu care Ţara Românească se va putea totdeauna făli”, scria în 1882 M. Schwarzfeld, publicând o mare parte din scrierile lui Cilibi Moise. Şi „Convorbiri literare” a preluat din opera sa, iar I.L. Caragiale i-a acordat o atenţie deosebită.
„Sunt unii oameni care ajută pe şchiopi, ciungi, orbi, de frică să nu ajungă ca ei, iar pe un om învăţat nu-l ajută, fiindcă ştiu că n-o să ajungă ca dânsul”, scria Cilibi Moise. Între urările pe care le-a făcut Cilibi, spre sfârşitul vieţii sale şi pentru români şi pentru alte neamuri (el se considera un prieten şi iubitor al evreului sărac şi al ţăranului român, printre ei trăind şi cunoscându-le necazurile) s-au aflat şi multe ce îndeamnă pe evrei să se apropie de români, să înlăture barierele impuse de conservatorismul religiei şi neamului lor. Un „ahtiligiu” fără ştiinţă de carte, care provăduia ideile iluministe ale “hasscalei”. “Să trăiască naţia mea israelită şi să fie de români în ochi bine privită”, scria el, sau “Cilibi Moise înainte de a înceta din viaţă se roagă lui Dumnezeu să vază pe români uniţi şi pe israeliţi de orice rele scutiţi, căci unde domină fericirea, acolo creşte unirea”.
Isac Lazarovici din Suliţa, Botoşani
S-a născut la 27 octombrie 1887, sub numele Isac Lazarovici într-o familie de evrei din Sulița, județul Botoșani, o familie de negustori evrei săraci, iar copilăria şi adolescenţa i-au fost marcate de lipsuri.
Despre familia sa, despre şcolile urmate se ştiu puţine lucruri. Pe la 1910, la 23 de ani, îl aflăm la Bucureşti, acolo unde încearcă să-şi câştige pâinea, scriind la gazete poezii umoristice, calambururi sau anecdote, toate în versuri, sub un prim pseudonim: „Sachi Disperatul“. Au urmat apoi alte pseudonime: Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraiște, Vasile Ispravă sau Vasile Găină.
Începem cu un „Autoportret”, o descriere amuzantă a micului scriitor sosit în marea urbe bucureşteană:
„Ca un savant din vremuri vechi
Îmi plimb prin cafenele mutra.
Am păr în nas și în urechi
Și aduc puțin cu Brahmaputra
Mi-e capul bleg și lătăreț,
Picioarele: două prăjine,
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!
Deși sunt tont și fonf și slut
Și am o mască incoloră
De cimpazeu sau de mamut,
Toate femeile m-adoră.
De sunt urât și nătăfleț
Și n-am nici mușchi, nici intestine,
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!
Sunt mare cât un năpârstoc
Și poți să mă măsori cu cotul,
Din loje nu mai văd de loc
Și în tramvai mă pierd cu totul
Și așa cum sunt un fleculeț
Încât mă poți în palmă ține
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!
Sunt știrb și tâmp și am pistrui
Și o aluniță imbecilă
În loc de nas am un cucui
Și-s cocârjat ca o gorilă
N-am simpatii și n-am dispreț
Și n-am nici maniere fine
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!
Am trupul plin de vânătăi
Și pe chelie fire crețe
Și am luat chiar premiul întâi
La un concurs de fumusețe.
Și dacă n-am profil semeț
Nici umeri lați, nici șolduri pline,
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!
Când intru în baie voluptos,
Urmat de membrele-mi confuze,
Mă simt atâta de frumos
De parcă aș fi ales de muze.
Mă oglindesc și-n mod glumeț
Mă felicit și-mi zic în minte
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!
În fine sunt un specimen
Cum nu-i al doilea sub soare
Port pijama și port joben
Și bătături port la picioare
De n-am la Academie jilț
Și n-am smaralde sau rubine
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!”.
Hâtrul cafenelelor bucureştene / „Zaraza” şi Tănase
Devenise o prezenţă cotidiană a cafenelelor boemei bucureştene, unde se întreţinea cu mari scriitori ai vremii: Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil Gârleanu. Şi această situaţie era mărturisită în versuri:
„Prin anul nouă sute nouă
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul «Lumea nouă»
Şi alte cercuri literare,
Îl cunoscusem pe Gârleanu,
Pe Cincinat, pe Eftimiu,
Îmi oferise Minulescu
«Romanţe pentru mai târziu»”.
Din 1929, la Radiodifuziunea Română devenise colaborator la emisiunea „Ora veselă. Îşi începea emisiunile astfel:
„Fraţilor din toată ţara
Din Arad şi Hunedoara
Din Constanţa şi Sascut
Vă salut!
Şi vă spun la toţi cinstit:
Bine v-am găsit!“.
Scria pentru marile ziare ale Bucureştiului, dar şi pentru cele de provincie şi am ales un text, cu similitudini actuale, din „Curentul Bacăului” din aprilie 1932 – „Curba de sacrificiu”:
„Nu te iartă magistraţii,
Arhivarii,
Portăreii,
Ipistaţii,
Macagii,
Şi vătăjeii,
Medicii de plasă,
Factorii,
Toţi ce i-ai plesnit cu biciul,
Fiindcă tu eşti numai curba,
Iară ei sunt sacrificiu
Va să zică:
Din salariul de opt mii ş-o sută
Brut,
Scazi globalul,
Scazi impozit
Scazi reţineri,
Şi-mprumut.
Dai la casa de retrageri
Şi la fond de pensii dai
Că-ţi rămâne după curbă
Pentru apă
Şi mălai.
Curbă,
Curbă nemiloasă
Şi rapace,
Şi rebelă.
Cum putem noi să te credem că eşti bună
Şi-nţeleaptă,
Când te ştim încă din şcoală
Că fiind curbă nu eşti dreaptă!”.
La începutul anilor ’30, Ion Pribeagu, cunoscut personaj al cafenelelor bucureştene, a scris versurile unei melodii pentru celebrul trubadur al României interbelice Cristian Vasile: „Zaraza“.
„Când apari seniorita
În parc pe-nserat
Curg în juru-ți petale de crin
Ai în ochi patimi dulci
Și luciri de păcat
Și ai trupul de șarpe felin
Gura ta e-un poem de nebune dorinți
Sânii tăi – un tezaur sublim
Ești un demon din vis care tulburi și minți
Dar ai zâmbetul de heruvim
Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza
Cine te-a iubit
Câți au plâns nebuni pentru tine
Și câți au murit
Vreau să-mi dai gura-ți dulce Zaraza
Să mă-mbete mereu
De-a ta sărutare
Zaraza vreau să mor și eu…”
Mai adăugăm şi o poezie cu umor inspirat de viaţa satului moldav:
„Vine un flăcău acasă:
– Mamă! Tată! Ard de dor!
Am decis să mă însor
Cu fata lui moş Arvinte,
Că-i frumoasă şi cuminte
Gingaşă şi educată,
Pe deasupra încă-i fată.
Mama-l pupă şi-l mângâie,
Lăcrămând de bucurie.
Numai tata-i supărat
Şi-l priveşte încruntat.
Pe urmă îl ia de-o parte
Şi începe de departe:
– Mai demult, în tinereţe,
Ne-am iubit cu mama fetei.
N-o s-o iei, că nu se poate,
Ea ţi-i soră, tu-i eşti frate!
Flăcăuandrul, abătut,
Mult a plâns şi a băut,
Şapte zile, şapte nopţi,
Într-un beci, ascuns de toţi.
Peste-o lună jumătate,
Vine iar c-o noutate:
– Mamă! Tată! Mă însor
Cu copila lui Bujor!
Aşezată, gospodină
Şi mândră ca o grădină.
Mama îl îmbrăţişează,
Fericită lăcrămează.
Numai tata-i foc şi pară.
Îl conduce în cămară
Şi îi zice: – Scump fecior,
Cu femeia lui Bujor
Ne iubisem noi cândva,
De la mine-a rămas grea.
Tu-i eşti frate, puişor,
Deci nu poţi să te însori.
Iar băiatul, întristat,
Iar a plâns nealinat,
A băut rachiu şi vin,
Ca să uite de venin.
Încercând a treia oară
Să-şi aleagă soţioară,
Tata iar i-a povestit
Că cu mă-sa s-o iubit.
Iar pe urmă o aflat
Că la fetele din sat,
Vasilicăi lui Arvinte
Şi fetelor de părinte,
Maricicăi lui Tulica
Şi fetei mătuşii Nica,
Copilei văcarului
Şi fetei primarului,
Anişoarei lui Dodon,
Pistruetei lui Anton
Şi odraslelor vecinii,
Fetei grase-a lui Arsenii,
Adrianei lui Costică,
Esmeraldei lui Opincă,
Mădălinei lui Istrate…
La toate le este frate!
Flăcăului, de amar,
Îi curg mucii în pahar.
Fetele de măritat
Toate i-s surori în sat.
Mama-l vede abătut
Şi îl ia la descusut.
El suspină ca de boală,
Plângând maică-sii în poală.
Cu năduf şi supărare
Îi spune măicuţei sale:
– Tata a însămânţat
Muierile de prin sat.
Cum, dracu, să te însori
Dacă toate ți-s surori?
Măicuţa, cu voie bună,
Râde-n hohot ca nebună.
– Ce-i cu tine, mamă dragă,
Aici nu-i nimic de şagă!
– Apoi, dragul meu fecior,
Râd, că eşti neştiutor.
Adu-mi noră orice fată,
Că nu el îţi este tată!”
A scris versuri pentru piesele celebrului Constantin Tănase, jucate în teatru de revistă, care făceau deliciul bucureştenilor chiar şi în vremuri grele de război.
Comunismul şi umorul lui Pribeagu
Sfârşitul războiului şi noul regim, tot o dictatură, nu sunt prielnice lui Pribeagu. Gura sa slobodă trebuia închisă şi pentru el asta însemna sărăcia. Şi astfel s-a decis să plece în Israel, unde avea rude. A cerut de acte de emigrare, dar a fost refuzat. În 1962, i-a scris personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, o prezentare personală şi o rugăminte rimată:
„Am depus actele toate
Şi bilet de sănătate,
Şi fotografii recente,
Cazierul cu amprente,
Plus biletul de vaccin
Că n-am fost supus străin,
Note bune la purtare,
Ordinul de concent-rare,
Act de naştere-al lui tata,
De la fisc pe cinci ani plata.
Anexez aici chitanţa
Că-s la zi cu Manutanţa,
Am dovada de la «Sacra»
C-am trăit bine cu soacra,
Că n-am bloc, că n-am moşie,
Că n-am stat la puşcărie,
Că n-am fost nici beat, nici mort.
Am şi act de cununie
Şi-mi mai trebuie-o hârtie,
Doar atâta: Paşaport“.
A emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în cotidianul „Viața noastră” din Tel Aviv și a produs câteva spectacole de revistă. A murit în 1971. Dar poeziile sale au rămas şi fac în continuare deliciul cititorilor, în cărţi care s-au republicat, în reviste sau prin intermediul altor mijloace moderne şi e bine şi aşa…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
