Pe Mihail Sebastian l-am iubit de când i-am descoperit piesele de teatru. Apoi am citit „Accidentul” și am știut că lecturam cartea un scriitor deosebit. A scris fermecător, profund și n-ai cum să nu te fi simțit și tu parte cu măcar un personaj din „Jocul de-a vacanța” sau „Steaua fără nume”. N-am încetat să-l iubesc nici când am aflat că-l chema, de fapt, Iosif Hechter, că era evreu, pentru că, evreu sau nu, a scris texte care merg la inima iubitorului de teatru. Nu mi-am schimbat părerea nici când, cu ochii unui om obișnuit să citească memorialistică – locul unde oamenii își exprimă simțămintele, descriu evenimente în funcție de starea lor – îndrăgostiți sau geloși, flămânzi sau sătui, bucuroși că au parvenit sau supărați că n-au bani, puțini, foarte puțini, obiectivi – i-am citit jurnalul. Era al unui om care a trăit într-o Românie tumultuoasă, a avut prieteni și discipoli geniali – o spune el – care oscila între succesul obținut ca scriitor, apoi ca dramaturg, dar care punea, aproape toate eșecurile pe seama originii sale. Era om însingurat nu numai pentru că era evreu, era însingurat chiar și atunci când era premiat pentru un roman sau avea succes cu o piesă de teatru. Un om chinuit de eșecurile sale în dragoste, în viața socială, care ar fi vrut mai multă recunoaștere- la care avea dreptul dacă ne raportăm la talent- și venituri mai mari.
O provocare
Invitația la piesa „Soare, Amor și Întuneric”, care a avut premiera/vizionarea pe scena TT-ului pe 20 decembrie, am luat-o ca pe o provocare. Scenariul, semnat de Ionuț Sociu – mărturisesc că numele nu-mi spunea nimic – și regizorul Alexandru Mâzgăreanu, pe care l-am „vizionat” de mai multe ori, majoritatea întâlnirilor fiind prilej de a vedea la lucru un regizor mai mult decât talentat, are la bază însemnările lui Mihail Sebastian sub titlul „Jurnal. 1935-1944”. Agrementat cu scene din piesa „Jocul de-a vacanța”, scrisă pentru marea sa iubire, o actriță cunoscută a vremii. Pentru cine știe istoria acestor însemnări era clar o provocare să vezi cum este el transpus într-o piesă de teatru și ce nume rețin autorii scenariului din text. mai ales după ce niște tineri au realizat la Berlin niște benzi desenate multimedia pornind de la același jurnaș: „Mihail Sebastian și tinerii cu sufletul de crin“
Despre piesă și actori – Jos pălăria!
De la început trebuie spus că modul în care a fost construit spectacolul arată o mână de maestru. Regizorul chiar a regizat perfect totul – de la textele preluate din jurnal până la modul în care a pus în oglindă scenele de reverie din piesă cu momente uneori brutale, uneori grotești, prelucrate după memorii. Actorii, cu roluri grele, care trebuiau să schimbe registrul rapid, s-au descurcat de minune și au meritat din plin aplauzele pentru prestația lor. Tânăra Macrina Bârlădeanu putem spune că dă un recital actoricesc, alături de ceilalți patru bărbați, și ei excelenți, poate cu excepția a două-trei stridențe, care probabil au fost indicații regizorale stricte. Despre actul artistic, ca amator, iubitor de carte și teatru, pot să spun, a fost unul bun spre foarte bun. Asta ca nespecialist în domeniu și ca unul care a renunțat de mult să mai citească cronici teatrale scrise de personaje care veneau, pe bani, să judece piese sau să dea verdicte despre calitatea unui festival. Dar nu despre asta este vorba în aceste rânduri.
Despre a fi antisemit sau a fi evreu
Pe scenă se jucau, alternativ, scene din „Jocul de-a vacanța”, întrerupte brusc de momente de/din jurnal, când „vocile interioare” ale lui Sebastian aduc în scenă citate despre Mircea Eliade (acela considerat în întreaga lume un geniu, așa cum și este numit în treacăt de voci, cumva la modul peiorativ, adică poți să fii geniu dacă ești cu Legiunea și ai idei antisemite?), care este amintit ca antisemit feroce și gardist convins, despre Nae Ionescu (genial, dar rapace, bogat, cu mașină scumpă, evident antisemit convins, cu legături la vârful statului nazist), despre Eminescu; sunt amintite nume ale istoriei românești – importante pentru români – care și ele sunt asociate unui curent antisemit, care ar putea fi, vizionând piesa, asociat sintagmei „din cele mai vechi timpuri”. Scenariul acesta se repetă de mai multe ori și logica elementară transmite mesajul: un evreu, nu neapărat Iosif Hechter, nu putea să se împlinească ca cetățean/scriitor/dramaturg într-o societate în care antisemitismul ar fi pitit în ADN-ul poporului român sau măcar în al exponenților importanți din istoria sa. Așa cum repetarea aproape obsesivă a frazei „nu am bani” ar putea fi considerată, zicem noi fundamental greșit, fie și numai dacă ne raportăm la glumele cu evrei – a fi în ADN-ul poporului evreu. Că evreii au fost prigoniți în România – ceea ce, până la un punct, este adevărat – dar la fel de adevărat este că au primit un cămin aici, după pogromurile din Rusia și Ucraina, s-au chivernisit majoritatea și s-au integrat într-o societate aparent nepregătită pentru integrarea unui grup etnic compact. Mihail Sebastian ar fi, în cazul nostru, cel care ilustrează perfect fenomenul, fiind supus cenzurii, fiind marginalizat în lumea literară… Ca să fim onești, dacă-i citești doar jurnalul, aceasta este imaginea. Și efectul transmis de mesajul de pe scenă este direct și recepționat emotiv, așa cum au vrut cei care au pus în scenă piesa.
Dincolo de scenă…
– vrem, nu vrem – trăim într-o epocă în care nu poți să nu ții cont de contextul social, care ne arată că mișcările de dreapta revin în forță pe continent. Există – motivele, curios sau previzibil, nu sunt explicate niciodată profund – o revenire vizibilă a sentimentelor antisemite. În contrapondere, s-a simțit și o creștere a reacțiilor virulente împotriva antisemiților, judecați așa, de-a valma, fără nuanțările necesare, măcar cele sociologice. În România, un Parlament disciplinat a votat o lege – a lui Wexler – care mărește pedepsele pentru orice poate fi considerat act antisemit – și aici doar putem lăsa imaginația să zboare, de la „Cântă cucu-n Bucovina” la Gheorghe și Ion chemați să stea în picioare, în rime de un genial poet al cărui nume nu-l aducem la cunoștința cititorilor dintr-o prudență sau, dacă vreți, dintr-o lașitate asumată, după ce citești înfricoșătoarele paragrafe wexleriene. Înfricoșătoare, pentru că aduc aminte de cenzura de pe timpul comuniștilor, nu de cea de pe vremea lui Sebastian.
Ca o concluzie după un spectacol bun, jocul de-a istoria poți să-l aduci pe scenă, dar atunci trebuie să o faci cu onestitate față de ea. Și să te raportezi, evident artistic, la întreaga activitate a celui care scrie un jurnal, de la începuturile sale în jurnalism la un ziar de dreapta, cu Nae Ionescu la cârmă, cu articole care nu criticau deloc Italia lui Mussolini sau anexarea Austriei de către Hitler,dimpotrivă, am putea spune. Sau despre perioada în care se vorbea despre legături cu Partidul Comunist- generatorul unei dictaturi holocaustice la adresa valorilor poporului român, tărani, intelecturali, politicieni patrioți- sau cu exponenți ai săi precum Lucrețiu Pătrășcanu.
Valentin Bălănescu
P.S. Pentru continuarea proiectului cei doi autori ai scenariului ar putea viziona textele lui Paul Goma, unde pot găsi material din belșug care să servească unui demers similar. Cât despre piesă, este foarte clar că va câștiga premii la orice festival la care ar participa și că regizorul sau teatrul care a găzduit-o pot spera la finanțări de la Ministerul Culturii. Calitatea actului artistic și mesajul sunt argumente de necombătut.
