Mihai Eminescu este perceput de către cei mai mulţi dintre români ca un melancolic, delicat şi firav. Nu este ceea ce au consemnat în memoriile lor apropiaţii săi. T.V. Ştefanelli, prieten şi mare admirator al poetului, i-a fost coleg de gimnaziu la Cernăuţi şi amintea de luptele la care participau cu calfele de meşteşugari pentru a pune stăpânire pe terenul de joc cu mingea (o „toloacă”) aflată în apropierea şcolii lor. Gimnaziştii au învăţat fotbal, după cum amintea şi George Călinescu, de la cărturarul Aron Pumnul, venit din Ardeal. Iar Eminescu şi-a copiat mentorul şi în acest domeniu, dovedind dragoste şi reale aptitudini pentru acest sport aflat la începuturile sale pe tărâm românesc. T.V. Ştefanelli amintea despre faptul că în ceea ce privea înotul, atât el, cât şi Eminescu, erau de neînvins.
Iată fragmentul in extenso: „Eu am locuit mulți ani în strada Cuciur-Mare, și înaintea locuinței mele se întindea așa-numita toloacă a orașului, unde studenții jucau adesea în orele libere mingea. Și Eminescu era adese printre noi și juca cu noi mingea. Îmi aduc aminte că într-o vreme să iscase mare ceartă între studenți și între ucenici și calfele meseriașilor din oraș, fiindcă fiecare partid voia să ocupe exclusiv pentru sine terenul de joc. Au urmat și bătălii serioase, în care însă studenții rămaseră învingători, căci erau mai mulți la număr și poliția era de partea lor. Noi doi, adică eu și Eminescu, fiind prea mici, nu luam parte activă la aceste lupte, dar nici pasivi nu eram, pentru că la locuința mea se afla sub streașină un depozit de bețe și nuiele, pregătite anume pentru acest scop. Când lupta era signalizată, eu și Eminescu scoteam armele și trecând cu dânsele numai drumul, eram pe toloacă și le a împrăștiam între studenți ca să învingă. Odată însă, în învălmășeală, ne rătăcirăm între «dușmani» și numai o fugă sănătoasă ne a scăpa de bătaia zdravănă ce ne amenința. Atunci venise Eminescu cu o carte împrumutată din biblioteca studenților și în această învălmășeală unde amândoi căutam să ajungem cât se poate de repede sub adăpostul locuinței mele, Eminescu a scăpat cartea pe câmpul de luptă, iar dușmanii au făcut o bucățele. Eminescu era nemângâiat, temându-se că neînapoind această carte, nu va căpăta altele. Dar a căpătat și mai departe cărți din această bibliotecă, pentru că bibliotecarul, un student – pare-mi-se Alexandru Pleșcă – a avut deosebită considerare pentru acest caz tragicomic de forță majoră”.
Autorităţile habsburgice doreau să sărbătorească cu fast cei 100 de ani de stăpânire austriacă a Bucovinei. Românii au ripostat prin presă şi printr-o lucrare atribuită lui Mihail Kogălniceanu, care prezenta pe baza documentelor samavolnica răpire a regiunii. Teodor V. Ştefanelli îşi amintea rolul lui Mihai Eminescu în răspândirea broşurii în Bucovina: „Seara, înaintea serbării, mă trezesc deodată cu Eminescu care sosise din Iaşi, aducând cu sine, în birjă, un cogeamite lădoi din lemn, de o greutate foarte mare… Îmi spune, apoi, că a adus pentru serbarea din Cernăuţi mai multe sute de exemplare din o broşură, intitulată Răpirea Bucovinei… A doua zi, toate broşurile erau împărţite între români, ba Mihai Eminescu avu îndrăzneala a trimite broşura, prin poştă, la căpiteniile serbării şi la cele mai marcante persoane oficiale”. (D. DIEACONU)
