Din „Amintirile despre Eminescu” ale lui Teodor V. Ştefanelli din 1914

„Amintirile de față nu le-aş fi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumărate ori şi din foarte multe părți. Mi s-a zis că eu, care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuți, care am petrecut cu dânsul cât timp a stat în Bucovina şi apoi cât timp a urmat studiile la Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuții, prietenii şi admiratorii lui Eminescu. Și astfel m-am hotărât să urmez dorinții exprimate din atâtea părți. (…) Împlinindu-mi această datorință, aş avea cea mai mare mulțumire sufletească, dacă prin aceste amintiri aş fi putut contribui măcar cât de puțin la mai deplina cunoştință a individualității marelui nostru poet”, scria Teodor V. Ştefanelli în cartea de memorii dedicată lui Eminescu.

Căci Ştefanelli a fost coleg cu Eminescu la Cernăuți şi apoi au fost împreună la Viena. Alături cu Eminescu şi Slavici şi alţi studenţi români din „România Jună” au organizat Serbarea şi Congresul studențesc de la Putna din 1871 cu mare impact pentru întreaga românitate, studenţi din întreg spaţiul românesc s-au întâlnit pentru a hotărî direcţiile luptei lor pentru emancipare şi unitate naţională.

După o tradiție de familie a avut origini transilvane şi s-a numit la început Ştefănucă. Tatăl său, Vasile Ştefănucă, s-a născut în 1818 şi a murit în 1896. A fost starostele blănarilor din Siret. Strămoşii săi „ungureni”, s-au aşezat aici şi în documentele parohiei ortodoxe apar cu numele schimonosit de Stefaniuc, poate de către preotul așezării, slav la origine. Iuvenal şi Teodor, fiii lui Vasile, au cerut să li se schimbe numele în Ştefănescu, cerere însă respinsă. Atunci au folosit un nume cu sufix italian care a fost acceptat. Şi-a dorit să devină inginer minier, dar a studiat dreptul la Viena, printr-o bursă de la Fondul Religionar Ortodox Bucovina, unde a fost membru activ al „României June”. A fost coleg şi prieten cu Basil Andrievici şi Graf Logothethy Emanuel. Se întoarce în Bucovina şi devine magistrat la Cernăuţi, apropiindu-se de studenţii noii universităţi.

Rolul său în cadrul „Arboroasei” şi „Junimii” a fost unul major şi junimenii i-au purtat o vie recunoştinţă, fiind unul dintre fondatori şi mentor al tinerilor români în lupta pentru emancipare naţională. A fost fondator al „Şcolii Române” împreună cu Ştefan Ştefureac şi Simeon Florea Marian, sprijinind elevii sărmani care doreau să înveţe în şcolile secundare.

Este unul dintre fondatorii „Revistei Politice”, care a primit în paginile ei şapte poezii ale lui Mihai Eminescu. Ajunge la înalta funcţie de consilier aulic la Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie Viena. Nu activează un timp îndelungat, cerând pensionarea la 61 de ani. Amintim faptul că pentru activitatea sa culturală şi naţională a devenit membru al Academiei Române în 1910, odată cu Iorga.

În 1914, la izbucnirea războiului, se refugiază la Fălticeni, fiind considerat „periculos statului austriac”. A scris în cartea sa (apărută într-o primă ediţie la 1914) despre un Eminescu prietenos, sociabil, sportiv, care la 1875 adusese din Moldova numeroase broşuri „Răpirea Bucovinei” scrisă de Kogălniceanu şi pe care le-a împrăştiat prin tot Cernăuţiul, trimiţând chiar şi autorităţilor austriece. Adăugăm un fragment în care descrie întâlnirea lui Ştefanelli şi a altor foşti studenţi de la Viena cu Eminescu la Bucureşti.

„După o călătorie cu calea ferată și diligența, călătorie împreunată cu multe piedici din cauza podurilor rupte de puhoiul apelor și din cauza multelor regimente de ruși ce întâlneam întorcându-se de pe câmpul de război din Bulgaria, ajunserăm în ziua de 14 august după amiaza în București. Întâiul nostru gând a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul Timpul. Pe drum ne întâlnirăm cu A. Chibici Râvneanu, unul dintre cei jurați care sosise chiar atuncea de pe câmpul de luptă din Bulgaria spre a se întâlni cu noi. Ne duserăm la hotelul Dacia unde se afla atunci redacțiunea Timpului. În întâia sală aflarăm pe un domn, călare pe un cal de lemn, care-i ținea loc de scaun; el scria la o masă înaltă și ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua și-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămașă și pantaloni; cravata era aruncată pe un colț de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mânca scriind un articol pentru Timpul. Bucuria sa a fost mare când ne-a văzut, căci nu ne întâlnisem de când cu serbarea din Cernăuți, 1875.

– Ce mai faci, puiule? îl întrebai.

– Mizerie, prieteni, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic… Iată – și făcând un gest cu mâna ne arată zâmbind talgerul cu fructe de pe masă. Nu știam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zâmbetul nu-i lipsea nicicând de pe buze. Acest obicei îl avea totdeauna și noi care îl cunoșteam atât de bine izbucnirăm într-un hohot de râs văzându-l în această situație tragicomică. Eminescu nu se schimbase de când îl văzusem, numai hainele erau cam neglijate. Părul tot lung îl purta, pieptănat în sus și mustața o mușca și acum după vechiul obicei. Îi spuserăm cu ce scop am venit la București și că nouă colegi din Viena se vor întâlni aici și vom petrece câteva zile în capitală.

– De minune, frate, de minune… care va să zică aveți…? și atuncea ridică, după vechiul obicei din Viena, degetul arătător al mâinii drepte (gestul acesta însemna: aveți o pițulă, adică aveți parale?).

Noi, cunoscând acest gest, înțeleserăm ce voia să zică și-i răspunserăm râzând:

– Se înțelege că avem…

– Ei, bravo! Ce berechet o să mai fie! Mă duc și eu cu voi, rămâne articolul meu neisprăvit, dar să scrie viteazul călăreț din cealaltă cameră ce-i va trăsni prin minte. Eminescu se îmbrăcă. Ieșind, zise plin de voioșie către călărețul din sala întîia:

– Adio, frate, la Filippi ne mai întâlnim. Și fără să ne recomande, părăsi cu noi palatul Dacia. Pe drum ne spuse că cel ce scria în camera întâia era Caragiale. Noi îl mustrarăm că nu ne făcuse cunoscut pe acest literat, iar el răspunse că nu era vreme deoarece îi era foame și ar voi să stea cu noi la masă. Mai văzusem în redacție un tânăr care lucra și pe care așișdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse că se numește Ronetti Roman, că este un băiat cuminte și foarte cumsecade, dar altfel nu știe nimic despre dânsul. L-am căutat și pe I. Slavici și l-am luat cu noi. Zilele câte le-am petrecut în București a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile, mânca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui.

– Măi, băieți – zise el într-o zi – așa voios n-am fost decât în Viena când petreceam cu voi.

Și în adevăr acele zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădând toată grija cea lumească, precum zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieței noastre de student și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mânca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând, fără știrea mea, o păreche de pantaloni ai mei. Eminescu făcea mult haz de aceste amintiri, dar câteodată i se întunecau privirile ca și când i-ar fi trecut un gând prin minte, căci ofta și pronunța cu zâmbet amar cuvintele lui obișnuite: Of, neamul nevoii!

Într-o seară ne zise:

– Măi băieți, aveți voi o idee? Sunt sigur că n-aveți ideea ce o am eu, deci am să vă duc la o idee – și ne duse la o grădină ce se numea La Idee. Acolo toate obiectele aveau numiri particulare. Mămăliga se numea Mândria națională, cuțitul se numea Bismarck, cafeaua neagră se numea Taifas cu cealma ș.a.m.d. Am petrecut o seară minunată în această grădină și l-am avut cu noi și pe Ioan Slavici.

Într-o zi am vrut să-l vizităm pe Eminescu acasă, dar din purtarea lui am înțeles că o astfel de vizită nu ar fi pe placul său și Slavici ne spuse că puțini știu unde locuiește Eminescu și că nu-i place să primească pe nimeni acasă. Având a mă reîntoarce în țară, mă plimbam cu Eminescu pe Calea Victoriei, pe atuncea Calea Mogoșaiei. Intim precum eram cu dânsul, l-am întrebat cum o mai duce, cum trăiește. El zâmbind îmi răspunse cu un vers cunoscut dintr-un poet german: Arm am Beutel, krank am Herzen/Schlepp ich meine langen tage – Sărac la pungă și bolnav de inimă/ Îmi petrec lungile zile.

Mi-a rămas adânc întipărit în minte acest răspuns și nu-l pot uita de atâta vreme. Observ că Eminescu nu pronunțase versul acesta într-un ton jeluitor, ca unul ce ar suferi și ar avea lipsă de ceva; nu, acuma ca și altădată și poate ca totdeauna față de colegii săi, el zâmbea, astfel că puteai foarte ușor crede că glumește sau zeflemizează. Ne-a petrecut până la gară. Eu și Morariu am plecat spre Giurgiu, iar el a rămas ca să-și împlinească destinul, cu Chibici Rîvneanu și cu Slavici în București”.

Prof. dr. Daniel DIEACONU