Doi domnitori de seamă ai românilor au fost ucişi în urma trădării prin decapitare lângă temniţa turcească de la Edikule. Ar fi primit iertarea dacă lepădau credinţa creştină. Dar au ales să moară martiri.

Miron Barnovschi – „un domnitor, o epocă”

Miron Barnovschi nu apare în cărţile şcolare de istorie de astăzi dar era în cele din perioada interbelică, unde scriau N. Iorga, I. Lupaş sau P.P. Panaitescu, ce-i deplângeau tragica-i moarte. Considerăm, alături de istoricul Aurel Golimas, că Miron Barnovschi reprezintă „un domnitor, o epocă”.

Dumitru Barnovschi, tatăl său, s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Melintie Balica din neamul vestit al Buzeştilor şi rudă cu Movileştii. Tânărul Miron a devenit la 23 de ani dregător al lui Ștefan Tomșa. După moartea lui Radu Mihnea, boierii l-au vrut domn, să lupte împotriva grecilor şi albanezilor ajunşi în mari dregătorii.

A vrut liniște-n țară, a dat slobozii, a iertat pe hicleni, a scutit de dări pe ţărani și târgoveți și oamenii au început să se întoarcă-n țară. Dar sultanul mări tributul şi se zvonea că era tot mai mult văzut ca omul leşilor. Şi atunci a ales să abdice şi să treacă în Polonia.

A urcat pe tron Alexandru Iliaş, care a părăsit însă tronul după o răscoală a ţăranilor, orăşenilor şi a boierilor români, îndreptată în special împotriva grecului Veveli. Şi boierii au mers în Lehia să-l înduplece pe Barnovschi să revină pe tron. Şi l-au convins, dar mai trebuia înduplecat şi sultanul şi marii boieri l-au însoţit la Istanbul.

La sultan ajunseseră însă pârele. Vornicul Lupu Coci fusese iertat pentru hiclenie în prima domnie, a fost iertat şi în a doua. Dar energicul albanez dorea domnia şi a trădat din nou. El a pregătit cu tovarăşii săi de la Stambul, cheltuind multe pungi cu galbeni, încarcerarea domnitorului.

Domnitorul a fost dus la Bostangi-Bașa, în subterana primei porți a Saraiului. I se spunea și groapa sângelui.

La 2 iulie 1633, moldovenii cinsteau memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. La Edicule, ienicerii și spahii s-au înșirat să-l conducă pe nefericitul domn spre eşafod. Gâdele apăru cu al său cumplit satâr şi se îndreptă spre butuc. Apăru şi Miron Barnovschi, cu faţa suptă, cu lanțuri ce zornăiau la mâini. Demnitatea sa sfidătoare a făcut să tacă suşotelile mulțimii.

Lângă butuc a fost descătușat și s-a așezat cu grumazul pe trunchiul de lemn. De la geamlâcul palatului, sultanul făcu semnul către vizir, care înclină din cap spre gâde. Satârul lovi bine și tare. Capul se despărți de trup, mai zgâlțâindu-se de câteva ori până ce năvrapul îl împinse cu piciorul deoparte. Lumea nu se bucură, circul impresionase, dar nu plăcuse. Purtarea ghiaurului uimise. Fără ocări, fără poticneli, fără gemete și rugăminți…

Fost-au pieirea lui Barnovschi la anul 7141…, avea să scrie cronicarul.

A murit Vodă, dar pentru Moldova nu se întrezăreau vremuri prielnice. Boierii din temniţă își așteptau moartea, dar au fost scoși din hrubă și liberi au plecat în grabă spre Moldova să pună domn nou. Au ales pe Moise, din neamul Movilă, boier bătrân și blând. Chiar și boierul Lupu Coci fu mulțumit cu noua domnie, care, gândea el, nu putea fi prea lungă și se simţea tot mai pregătit… Şi a fost să fie domn, cu un nume, Vasile, nume mare, „de craiu”, aşa cum se visa el… Dar sfârşitul l-a avut tot în temniţă turcească. A plătit preţul trădării…

Altîn-Bey – Prinţul Aurului

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 26 de ani, s-a sfârşit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea şi uciderea domnitorului de către turci, care îi făgăduiseră domnia pe viaţă nu cu mult timp înainte, şi sfârşitul domnitorului a fost în urma trădării  de către propriile sale rude.

Brâncoveanu a avut o domnie cu puţine lupte, căci a avut o diplomaţie rafinată, a întreţinut relaţii cu mai multe cancelarii europene, era mereu foarte bine informat (prin „logofeţii de taină” – spionii de astăzi), a ştiut cum să cumpere suflete şi conştiinţe şi a reuşit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretenţiile turcilor, puerea suzerană, de care depindea menţinerea lui pe tron şi interesele Apusului creştin, care dorea să-şi extinda influenţa spre Răsărit (în special Imperiul Habsburgic). A jonglat abil cu relaţiile diplomatice cu toate marile puteri care îi ameninţau ţara, turcilor le-a plătit tot ceea ce i-au cerut şi a reuşit să menţină Ţara Românească într-o stare de stabilitate politică remarcabilă. De altfel, după Cantemir şi Brâncoveanu, pe tronul Moldovei şi Ţării Româneşti au fost urcaţi domnitorii fanarioţi şi au început nesfârşitele războaie ruso-austro-turce ce au avut ca teatru de luptă şi Țările Române.

După 1699, când turcii, mulţumiţi de acestă stare de lucruri şi de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viaţă, un privilegiu rar acordat de Poartă, se părea că nu mai are a se teme de nimic şi până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate şi lăcaşe de cult, a putut sprijini artele, învăţământul şi ştiinţele şi şi-a putut creşte copiii în linişte. Dar toate acestea s-au sfâşit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiţi sau apropiaţi domnitorului au săvârşit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier, rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără ştirea şi permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruşi în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceştia din urmă şi îi făcuseră să-l suspecteze pe domn de necredinţă faţă de ei. Toma Cantacuzino era un nestăpânit şi nu a vrut neapărat să-i facă rău domnitorului, dar a crezut că e momentul să se alăture ruşilor şi moldovenilor la Stănileşti. Dar a fost o înfrângere ruşinoasă pentru Petru cel Mare şi Cantemir.

O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu, Ştefan, a uneltit la Poartă, ţesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputaţie proastă în ochii turcilor. Stolnicul, un mare cărturar şi abil diplomat, îi fusese alături lui Brâncoveanu de la început ca principal sfetnic. Dar şi-a dorit mai mult. A făcut în aşa fel încât turcii să afle de legăturile domnitorului cu austriecii şi despre un înalt titlu ce-i fusese acordat. Iar turcii, ispitiţi, pesemne, şi de faima marii averi pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii, l-au mazilit şi ridicat din iatacul domnesc în noapte de Paşte. A fost mazilit și arestat din ordinul sultanului Ahmed al III-lea, acuzat de trădare, de legături cu puterile creștine și de acumularea unei averi prea mari pentru un vasal. Şi devenise prea puternic, prea autonom, prea greu de controlat, în contextul ridicării a două mari puteri creştine cu pretenţii la Porţile Orientului: Imperiul rus şi Imperiul habsburgic.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, împreună cu cei 4 fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache Văcărescu au fost ridicaţi din București și duşi la Constantinopol şi închişi. În temuta fortăreață Edikule – „Cele Șapte Turnuri”, Brâncoveanu a fost supus luni de zile la umilințe și interogatorii nesfârşite. I s-a cerut să-și predea averea și să-și lepede credința. A fost bătut, flămânzit, amenințat cu moartea copiilor săi. Avea 60 de ani și trupul îi era slăbit, dar refuzul său a rămas constant.

Ziua execuției a fost 15 august 1714, chiar de „Adormirea Maicii Domnului”, sărbătoare mare la creştini și, potrivit tradiției, chiar ziua de naștere a voievodului. În fața mulțimii adunate pe malul Bosforului, li s-a oferit o ultimă șansă: viața în schimbul convertirii la islam. Se spune că Brâncoveanu și-a privit fiii și le-a spus cu tristeţe, dar hotărât, că au pierdut tot ce aveau pe lume, dar să nu-și piardă sufletele. Fiii săi au fost executați unul câte unul, sub ochii tatălui. Cel mai mic, Matei, s-a clătinat o clipă, iar Brâncoveanu i-a spus să nu se teamă de moarte, pentru că au fost crescuți într-o credință şi nu trebuie să o lepede. Balada veche spunea:

„De ţi-e milă de copii

Şi de vrei ca să mai fii,

Lasă legea creştinească

Şi te dă-n legea turcească!

-Facă Dumnezeu ce-o vrea!

Chiar pe toţi de ne-aţi tăia

Nu mă las de legea mea!”

Iar Gheorghe Şincai scrie în ”Cronica românilor” că odată cu Brâncoveanu au pierit patru feciori ai lui cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încă şi sufletele… Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…”

După ce și ultimul fiu a căzut, a fost ucis și el. Trupurile le-au fost aruncate în Bosfor şi culese în plase de pescari şi se spune că au fost recuperate şi aduse pe pământ românesc de Domniţa Bălaşa.

I-a urmat la tron Ştefan Cantacuzino, aşa cum dorise (şi uneltise) tatăl acestuia. Nicolae Iorga prezintă sfârşitul tragic al celor doi, care plătesc preţul trădării: „Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeaşi pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniţa la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.” 

Prof. dr. Daniel DIEACONU