Suspiciunile apărute în urma controlului intern de la Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț – materiale sanitare, medicamente, produse de curățenie găsite, potrivit unor surse, în vestiarele asistentelor din mai multe secții – sunt, înainte de orice, o lovitură directă în pacient. Pentru că fiecare cutie scoasă din circuit, fiecare flacon, fiecare set de perfuzie sau dezinfectant „pierdut” înseamnă același lucru: lipsă la patul bolnavului, în Camera de Gardă, în momentul critic.
Într-un spital, furtul nu e „ca în altă parte”. Aici, „marfa” nu e profit, ci șanse. Disparițiile nu se traduc în inventare pe minus, ci în tratamente amânate, pansamente făcute „din improvizații”, igienizare pe economie și presiune aruncată pe cei care muncesc corect: „nu mai avem, descurcați-vă”. Iar în lanț vine ceea ce nimeni nu vrea să rostească: risc mai mare pentru bolnavi, complicații, internări mai lungi. Un spital modern ar trebui să taie astfel de riscuri, nu să le producă.
Urmează rana cea mai grea: încrederea. Spitalul e ultima redută. Poți să fii dezamăgit de administrație, de drumuri, de promisiuni, dar când intri într-un spital ai nevoie să crezi că regulile există și sunt pentru pacient. Când apar asemenea suspiciuni, mesajul public devine devastator: „nu doar că nu au, dar se și fură”. De aici se naște „sacoșa de acasă”, suspiciunea față de orice act medical și sentimentul că omul e singur, chiar și când ajunge pe mâna sistemului.
Și mai toxic: dacă se confirmă, astfel de practici pătează nedrept majoritatea personalului cinstit. Toți ajung priviți cu aceeași bănuială. Se instalează tăcerea, frica, „ne păzim între noi”. Un spital care se apără de propriii oameni nu mai are forță să apere pacienții.
Cât e paguba? Nu știm încă. Managerul spitalului a confirmat verificările și spune că rezultatele vor fi făcute publice după procedurile legale. Corect – dar aici România are un obicei periculos: procedurile devin perdea de fum, iar scandalul se stinge înainte să apară adevărul. Iar dacă, așa cum susțin sursele, în unele secții s-ar fi văzut o „golire/debarasare” accelerată a vestiarelor după începutul controlului, problema nu mai e doar „ce s-a găsit”, ci și cât de repede încearcă unii să șteargă urmele. Un sistem care își ascunde mizeria o păstrează.
Mai există și contextul: ani la rând s-a vorbit despre dispariții de materiale și medicamente, fără „elemente concrete”. Repetiția, fără lămuriri, a mâncat încet credibilitatea spitalului. De aceea, transparența nu e opțională, e igienă publică: ce s-a găsit, unde, cât, ce era legal, ce era abuz, cine răspunde.
Dacă abaterile se confirmă, răspunsul trebuie să fie dur și complet: sancțiuni disciplinare până la desfacerea contractului de muncă, plus măsuri administrative care să închidă robinetul – audit real pe aprovizionare și distribuție, inventare neanunțate, trasabilitate pentru consumabile și medicamente, responsabilități clare pe gestiune, acces controlat, proceduri stricte la schimbul de tură și protecție pentru avertizorii de integritate. Altfel, vom avea iar „o anchetă”, urmată de aceeași lipsă din saloane.
În final, trebuie spus fără menajamente: orice sustragere dintr-un spital e o agresiune asupra comunității. Nu furi „de la stat”. Furi de la bolnavi. Furi din șansa unui om de a fi tratat la timp și corect. Furi din liniștea unei familii care intră pe ușa Urgenței cu frica în gât.
Dacă vrem un sistem sanitar în care oamenii să mai creadă, trebuie să începem cu minimul moral: ceea ce e al pacientului rămâne al pacientului. Iar când apar suspiciuni serioase, tăcerea nu e neutralitate – e complicitate.
Valentin BĂLĂNESCU
