EDITORIAL Romanii,

…mai precis cei din postura de lideri, au dat istoriei celebra sintagmă cu „circul și pâinea“, ca mijloc eficace de control al maselor, când erau pe punctul de a trece o linie roșie după care luau la frăgezit pe mai marii epocii. Colosseum-ul stă și azi în picioare, ca și alte citadele din vremea ceea, unde lumea era satisfăcută cu pâine (destul de bio, pe-atunci), dar mai ales cu circ. Mureau oameni cu miile pentru ostoirea setei de sânge a cetățenilor romani, în lupte cu cruzimi greu de imaginat, ceea ce am văzut în Gladiatorul fiind din categoria basmelor cu zâne. Ca metodă, forma asta de manipulare a luat diferite forme, că dacă ar fi să luăm la puricat fenomenul, s-ar putea pune de un doctorat destul de elaborat. Cert este că gloatei îi erau servite, indiferent de gust, tot felul de ingrediente menite să le smintească atenția de la sărăcie și neajunsuri. De obicei, evoluții din sfera circului, episoade degradante de satirizare a unor moravuri, foarte rar cântăreți, orchestre și teatre, unul din motive fiind lipsa oricărei forme de amplificare sonoră, care să producă un fior cât de cât. Și lumea se aduna, degusta ce era pentru mațe, iar spiritul tot nevoiaș rămânea. Dar avea ce povesti.

Înaintea lui decembrie ’89 metoda a decăzut. Cântarea României sau Cenaclul Flacăra fiind exemple iconice ale epocii. La prima, spectatorii erau aduși cu arcanu’ la spectacole, la a doua, nu, dar ambele ridicau în slăvi ceea ce în decembrie ’89 avea să se prăbușească, dar nu definitiv. Tot cu arcanu’ se mergea și la plenare, și la adunările populare, și la cules de păpușoi, și la sortat cartofi și tot așa. Pe scurt, nu era pâine, ci doar circ și ăla jalnic, tras de păr și… vai mama lui. Mai țineți minte milițienii care aveau grijă să nu ieșiți din perimetru când vorbea to’arășu? Faine vremi. Acumulările și conflictele mocnite vreme de cincinale au răbufnit destul de urât în ’89, evenimentele din România fiind studiate cu aplicație de toate regimurile vremii, ca exemplu pentru ce vrea să însemne lipsa ingredientelor promovate de romani.

Începând cu anii ’90, s-a schimbat calimera. S-au împușcat niște chermeze populare, de mureau caii, cu kilometri de cârnați, mici, cu vagoane de lichide pentru toată lumea, că-i democrație, ce mama mă-sii!? Lumea era într-o veselie de numa’, iar agoniseala lor se ducea muțește pe apa sâmbetei. Un leu avea o valoare seara, iar dimineața alta. Mult mai mică. Dar lumea petrecea. Asta pe partea cu pâinea. Cât despre circ, s-a aranjat. Tot ce cântă-n țara asta, și râul și ramul, era pe scenele patriei, care live, care playback, fără deosebire, pentru că ceea ce conta era să-i sucească mințile pentru un timp scurt electorului obosit. Firește, pe bani. O trupă rock mergea mănușă pentru o comună de talia Tupilațiului, o starletă cu vocea scoasă din mixer și picioarele din premolari era devorată de tâmplele cărunte, aduse la manifestare să li se dea o diplomă că… s-au suportat cinci decenii.

Și dacă la începuturi vorbeam de „ziua comunei X“, azi se folosește pluralul. Zilele comunei X, iar manifestarea aduce la tribună primari, deputați, candidați, dar și fețe bisericești pentru prestare de servicii religioase, contra cost. Altfel spus, un ghiveci menit să sature o comunitate, cel mai adesea copleșită de cei trei N: nevoi, necazuri și neajunsuri. Ridicolul avea des dimensiuni apreciabile, mulți dintre cei chemați la microfon să se exprime, au dat cu freza-n ventilator, neavând nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce se petrecea acolo. În fine, astea sunt din can-can. Dar când ajungem la bănuți, treaba devine putredă. Artiștii momentului nu se mișcă pentru o masă și un kil de vin, onorariile protagoniștilor se duc binișor înspre zeci de mii de euro, bursa fiind ținută deoparte de ochii lumii, care sigur ar fi reacționat deșănțat. „Păi eu am mp3 uri cu Delia, gratis și ascult când vreau. Pen’ce să-i dai 10.000 de coco?“. Însă nu artiștii sunt de vină. Sunt organisme care se ocupă cu abnegație, pe principiul cererii și al ofertei. Ceva la modul „Am un Bănică beton, dar îmi mai iei și niște tinere speranțe, ca să mănânce și gura lor ceva. Dacă nu, ar fi un Temișan și poate o Andră. Da’ asta-i scumpă. Cam câți bani aveți alocați?“ Și de câți bani are primăria de la județ pentru asta, de atâta se cântă. N-ați observat că sunt tot mai mulți artiști locali în program? E clar. Nu e bănuți. Sau nu suficient să acopere și pe ăla, și pe celălalt și pe toți cei din lanțul trofic al afacerii cu zilele comunei, orașului, municipiului și câte mama lor mai sunt. Dar stați așa. Că mai vin artificiile, care frig bugetele într-un mare fel, iar mai nou… dronele. Fac la bani băieții, de nu vă imaginați.

Dacă facem un recurs la aritmetică, din 365 de zilișoare de la un revelion la altul, mai bine de o treime sunt week-end-uri, sărbători, zile libere de la guvern și zilele comunei, orașului, municipiului, etc. Recent, mi s-a spus că zilele Iașului se întind pe mai bine de o săptămână. Înseamnă că este cu ce. Sau se găsește.

GD Patraucean