„Arhitectura este jocul savant, corect și magnific al formelor reunite sub lumină”, spune un mare arhitect al modernismului, Le Corbusier. Iar ca să înțelegi acest joc, trebuie să trăiești, să simți și să respiri forme. Adela Iacoban a înțeles.
Adela este din Piatra Neamț, a terminat liceul ”Petru Rareș”, Științe Sociale, în 2006, iar decizia de a urma arhitectura a fost bruscă, spune ea. „Eram în clasa a X-a, într-o oră de biologie și mă gândeam, ca de obicei, la ale mele. Nu mă puteam decide între a face design vestimentar și a urma psihiatria. Îmi plăcea ideea de a face design vestimentar, dar lumea respectivă mi se părea, de la un anumit punct, superficială. Pe de altă parte, mă interesa psihiatria, care era chiar o treabă serioasă, și începusem să citesc pe tema asta, până m-am lămurit că e un domeniu pe cât de fascinant acum, pe-atât de deprimant pe viitor. I-am spus, în ora respectivă, Elenei, colega mea de bancă, despre dilemele mele, și ea mi-a spus simplu: «Păi, poți să fii arhitect, e la mijloc, și artistic și științific». Și așa a rămas”. Și-a urmat visul, iar ani mai târziu a absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București.
S-a construit prea mult și fără cap
„Arhitectura așa cum aș vrea eu să o fac nu e posibilă acum și aici. Mă interesează, la momentul actual, mai mult zona instalații temporare, intervenții urbane, cercetare socio-urbană și design de obiect. În contextul de astăzi, arhitectura este o iluzie, pentru că în lume s-a construit prea mult și fără cap, iar acum mai important este să vedem cum rezolvăm niște probleme ale țesutului socio-urban și cum încercăm să punem ordine în haos”, spune tânăra arhitectă.
Adela lucrează tot timpul, „viața mea reală se confundă cu cea profesională, nu pot să găsesc niște limite”. O inspiră orice lucru cu care intră în contact, dar ceva care potențează procesul creativ ar fi drumurile și contrastele. Prima creație, și aici nu intră pictura băii de pe când avea doi ani, a fost o brățară. „Primul lucru pe care l-am făcut și care m-a făcut să continui pe un drum și să prefer o abordare hands-on a fost o brățară cu motiv tradițional, printată 3D și lipită pe piele, care mi-a fost comandată de o prietenă”.
Nu a expus în cadrul unor expoziții încă, dar modul în care și-a promovat obiectele este ceva mai interactiv. „Pentru că m-am axat destul de mult pe design de obiect, modul de expunere este «la purtător» – wearable, sau pe scenă, ca parte din decor (măsuța KPT, „Capete Înfierbântate”)”. Primește atât aprecieri, cât și remarci negative, ceea ce a determinat-o să nu le ia personal. Fiecare are viziunea lui, iar pentru un arhitect e foarte important ca mesajul lui să ajungă la oameni, oricum ar fi.
Bijuterii printate 3D și „Schelet de megafon cu scrânciob”
„Biskits este prima mea încercare de a pune bazele unui mic brand. E un experiment, deocamdată. Sunt bijuterii printate 3D și articole din piele pe care le fac și am vrut să am o platformă prin care să ajung la public. Și i-am spus Biskits. E ceva legat de Alice in Wonderland, mi-a marcat copilăria așa că își face loc peste tot”. Cea mai mare realizare a Adelei este proiectul care va fi expus în fața Casei Poporului, Dead Megaphone with a Swing. „Cel puțin în ceea ce privește dimensiunile, chiar este cel mai mare. Prin proiectul meu, îmi propun să contest unele erori bine înrădăcinate în sistemul de operare al țării noastre. Lipsa unor șanse reale de progres provine din frica sistemului instituțional de nou și neobișnuit, sistem care încearcă, astfel, să-și protejeze valorile morale și materiale de la a fi alterate de factori exteriori. Astfel, izolat față de mediu și incapabil de a se adapta, structura devine depășită și redundantă, îndreptându-se inevitabil către extincție, cu tot cu cei din interiorul său. Propunerea pentru proiectul «Insider Outsider» este o instalație de lemn, asamblată într-o structură-schelet care ia forma unui megafon. În interiorul structurii, scrânciobul, care creează interacțiune, trezește în participant sentiment de frustrare în raport cu legăturile care îl împiedică să se miște liber, să capete viteză, să se propulseze. Ca un om din exterior, care experimentează acest sistem restrictiv, participantul va descoperi imediat problemele, el știind cum trebuie să funcționeze un scrânciob, pentru că a văzut, probabil, câteva, cel puțin prin parc. Ce se întâmplă, însă, dacă ești în interior, blocat înăuntrul scheletului? Ai putea intui cum trebuie să funcționeze lucrurile, ai putea să descoperi erorile și ai încerca să evadezi?”
Schelet de megafon cu scrânciob
Ca un leș care dezvăluie moartea unei ființe, scheletul megafonului gigant avertizează asupra dispariției iminente a vocii noastre. Așezat față în fața cu „Palatul Parlamentului”, simbolul colosal al supunerii noastre față de autoritate, megafonul, temându-se pentru bunăstarea sa, a încetat să mai anunțe, să mai informeze sau să mai judece, degradându-se din interior din cauza conținutului stătut. De scheletul defunctului și-au țesut pânza păianjenii, așa că vechiul megafon, acum o formă costelivă, apărea ca un loc de joacă. Copiii, curioși și dornici de joacă, au agățat un scrânciob de coaste, ca apoi să descopere că, fiind continuu acaparat de pânza de păianjen, scrânciobul se putea legăna doar în spate, proiectându-și pasagerul în față, atunci când se oprea violent la gura scheletului. Astfel este și destinul unui popor obedient și tăcut, care evită să conteste, să participe sau să ia atitudine, terifiat la gândul că și-ar putea pierde bunăstarea individuală și ceea ce alții definesc ca fiind integritate. Mentalitatea actuală nu poate decât să suprime evoluția posterității. În aceeași manieră, orice comunitate care acceptă ca vocea sa să fie gâtuită, saboteză șansele generațiilor viitoare de a se lua atitudine, de a se exprima, de a cunoaște, de a spera.
Lucrarea „Dead Megaphone with a Swing” – Schelet de megafon cu scrânciob – a fost selectată pentru a participa în cadrul programul Spațiu expandat – Insider and Outsider. Anul acesta, artiștii au fost provocați să chestioneze problematica definirii sociale a individului din prisma accesului sau apartenenței acestuia la un anume grup, comunitate, statut sau cultură. Selecția lucrărilor a fost realizată de Judit Balko, manager de proiect, Ioana Ciocan, curator, și Cees Hendrike, curator. Locul de amplasare al lucrărilor va fi Parcul Izvor din București, în perioada 17 octombrie – 15 decembrie 2014. ”Spațiu expandat” este un program de artă publică, inițiat de Asociația culturală Volum Art și lansat în 2011. Programul își propune activarea și animarea spațiului public românesc și apropierea publicului larg de arta contemporană.
Oana IOSUB-TOMA