A făcut o frumoasă carieră pe scena Operei Naționale Române din Timișoara. A cântat alături de mari soliști ai vremii pe multe scene din țară și străinătate. A descoperit o mulțime de voci pe care le-a ajutat întru devenire și împlinire. A trăit frumos, s-a bucurat de viață și de toate cele ale ei, cu decență și fior lăuntric. A trudit pentru perpetuarea cântului și a artei lirice, cu pasiune și dăruire. A împlinit, nu demult, optzeci și nouă de ani.
Așa am început – într-unul din numerele trecute – interviul cu distinsa doamnă Elena Botez, solistă de frunte a scenei lirice românești, în urmă cu mulți ani, profesoară cu har și intuiție de o bună bucată de vreme. Mai precis, de când s-a hotărât a se întoarce pe meleagurile natale, punându-și talentul pedagogic în slujba nobilei cauze a cântului, căruia i-a fost, de altfel, credincioasă întreaga-i viață. Și, dacă, acum două săptămâni, ne-am străduit a-i pune în lumină întreaga dragoste și devoțiune cu care-și înconjură învățăceii, de această dată socotim a fi nimerit ca, pentru savoarea și ineditul amintirilor, să rememorăm câte ceva din farmecul acestora. Cu atât mai mult cu cât este vorba de mărturii inedite despre nume mari ale culturii și muzicii românești, de la George Enescu la George Georgescu, de la Niculescu-Basu la David Ohanesian, de la Marțian Negrea la I.D. Chirescu și alții.
Enescu văzut din cor
– Știu că ați avut ocazia să-l vedeți și să-l ascultați pe Enescu.
– Da, aveam doisprezece ani.
– Deci, prin 1937. Unde a cântat Enescu?
– În teatrul Liceului „Petru Rareș”.
– În sala care există și acum?
– Da. În sala Liceului „Petru Rareș”. Și-acum mi-aduc aminte… Lalu l-a invitat, acolo a și stat, în casa lui de pe Ștefan cel Mare. Chiar m-am întrebat, și am întrebat și pe alții, de ce nu se face un mic muzeu Enescu acolo. Pentru că se știe unde a dormit Enescu și unde era primit în repetate rânduri la Piatra Neamț. Tatăl lui Iany Zenembisi a fost administrator acolo.
– Să revenim la concert…
– Lalu stătea cu spatele rezemat de soba imensă de teracotă care era lângă scenă. În sală era, bineînțeles, protipendada urbei.
– E singura amintire despre Enescu?
– O, nu! L-am auzit la București, studentă find. Mai mult, am cântat în Simfonia IX cu Enescu.
– ?!
– Eram coristă la corul „Carmen” și toți studenții lui Chirescu erau obligați să cânte în această formație corală, în Biserica „Domnița Bălașa”. Și atunci când Enescu a făcut ultima dată ciclul de simfonii beethoveniene, a unit Corul Filarmonicii cu Corul „Carmen”. Parcă a știut că pentru ultima oară cântă în țară. Și am cântat și eu. Oare am cântat? mă întreb acum. Pentru că de multe ori rămâneam cu gura căscată și mă uitam la el. Era fascinant. Prin gesturi mici îți spunea ceea ce trebuie să faci. Te impresiona profund.
– Știu că l-ați mai văzut și l-ați mai ascultat o dată.
– Așa este. Când a venit Yehudi Menuhin, prin ’47, au cântat împreună Dublul concert de Bach la Cinematograful ARO, fiindcă Ateneul era șubrezit.
– Da. Am trecut prin două cordoane de soldați și m-am dus la galerie cu încă câțiva colegi și i-am văzut pe Enescu și pe Menuhin cântând. Oricum noi mergeam des la concertele Filarmonicii. Așa l-am văzut și pe George Georgescu.
– Știți ceva mai mult despre George Georgescu?
– L-am văzut la foarte multe concerte, dar nu l-am cunoscut îndeaproape. Mergeam foarte mult la Operă. Am prins epoca de aur, cu Șerban Tasian, Valentina Crețoiu, cu dirijorul Egizio Massini, cu Bobescu… care întotdeauna cânta pe de rost. Dirija pe de rost, și este foarte greu să dirijezi astfel o partitură de operă unde niciodată nu poți ști ce lapsusuri are un cântăreț, cum îți sare niște măsuri și cum poți să jonglezi cu orchestra ca să-l ajungi din urmă sau să-l aștepți. Este mult mai greu decât la un simfonic unde instrumentiști, cu partitura pe pupitru, sunt foarte disciplinați. Dar Jean Bobescu, parcă văd, venea așa, cu eleganța lui de tip rossinian, lua partitura și cu ostentație o punea pe balustradă – să vadă toată lumea – și începea să dirijeze. Și după uvertură era aplaudat, era un spectacol extraordinar.
Dincolo de personaje
– Și despre marii cântăreți ai vremii aveți amintiri de neuitat.
– Am apucat-o pe Margareta Metaxa, toată generația de aur din ’35 până în ’48, care a cântat spectacole întregi la Viena și, bineînțeles, în țară.
– Se pare că ați avut o bună școală de muzică. Adică ați avut de la cine învăța, ați avut modele de calitate.
– Am rămas perplexă când am auzit, acum mai mulți ani, că Valentina Crețoiu trăiește. Avea aproape o sută de ani. Pe Niculescu-Basu l-am auzit cântând când avea șaptezeci de ani, în „Liliacul”. Cu Nicolae Secăreanu am cântat „Lakme” la București. A fost un bas deștept, inteligent, calculat. Niculescu-Basu era mai sentimental, mai dezinvolt în interpretare. Secăreanu era un reticent, reținut; era un om mai meticulos în tot ceea ce făcea.
– Și a făcut și actorie. Miron Iuga din „Răscoala” lui Mureșan e unul din rolurile care-mi vin acum în minte.
– Da. A făcut filme. Era un om cu care aveai ce să discuți. Avea o figură impunătoare. Și Niculescu-Basu era așa. Iar pedagogia lui era firească. Mi-aduc aminte, totdeauna spunea: „Măi copilă, lasă respirația în pace! Nu împingeți mă, ce faceți? Lăsați, așa cum vorbiți, așa să și cântați!” Și în cartea lui tot așa spune.
– Vă referiți la volumele „Cum am cântat eu” și „Amintirile unui artist de operă”, publicate în anii ’60. Se pare că v-ați însușit stilul.
– Da, nu cu mușchii contractați, nu cu crispare, ci cu dezinvoltură, cu o respirație corectă, dar nu brutală. De aceea, la rândul lor, copiii mei cântă lejer și cu fraze lungi. Ohanesian zicea că nu există niciun profesor de canto la București; din cauza respirației.
– Ați avut o adevărată afinitate pentru maestru.
– Eu cu Ohanesian am cântat în foarte multe spectacole cu „Rigoletto” și au fost splendide. Am cântat și cu Herlea; „Bărbierul”, în Bulgaria. Era perioada în care se lansa. Și acest lucru s-a întâmplat în Bulgaria, la Plovdiv, Varna și Ruse. În niciun spectacol în care am cântat cu el, Herlea nu mi-a adresat nici un cuvânt. Ohanesian ne lua pe toți, ne îmbrățișa…
– Herlea era mai rece.
– E puțin spus. Călătoream cu același tren, dar în compartimente diferite, mâncam separat, nu-l interesa nimic.
Un curs despre bunătate
– Sunt, desigur, multe modele în viața dumneavoastră. Într-un fel, putem spune, sunteți și din acest punct de vedere o privilegiată.
– Păi, gândește-te: câți mai sunt de vârsta mea care să-și aducă aminte cum s-a predat din ’44 până în ’50 în Conservatorul din București? Foarte puțini.
– Negreșit, ați avut și acolo profesori de excepție.
– Am studiat liedul cu Stroescu, marele profesor de lieduri, care – să nu spui asta! – nu știa să predea canto, adică nu era un professor desăvârșit pentru canto, dar, dacă făceai cu el lieduri, le înțelegeai pentru toată viața. Făceai lied cu adevărat; ceea ce nu știe multă lume în ziua de astăzi. Cu doamna profesoară Vrăbiescu – Vațianu, marea profesoară, am făcut canto cu adevărat. Alții nu știu dacă își mai aduc aminte de ea, pentru că eu am apucat-o pe când avea deja șaizeci și cinci de ani. L-am apucat la armonie pe Marțian Negrea. Era un tip așa, bucălat, parcă-l văd și acum. Un an am făcut cu el. Însă I.D. Chirescu era un mare bonhomme. Eu n-am văzut profesor ca el. N-am apucat să mai văd toată viața mea. Extraordinar de bun. Nu l-am văzut niciodată enervându-se, chiar dacă nu știa vreun copil. Tot cu zâmbetul pe buze îi spunea blând: „Nu știi… mai repetă! Mai fă! Este păcat. Muzica îți dezvoltă niște sentimente, muzica te face să fii mai bun, mai blând, mai înțelegător față de oamenii din jurul tău.” Adică, înainte de a începe un curs, el îți făcea un curs despre bunătate. Ăsta a fost Chirescu. Și de asta a scos numai oameni mari. Pașcanu era un copil atunci. Era absolvent. Și el extraordinar de calm, spre deosebire de Negrea, care era un tip mai nervos, mai impulsiv. De altfel, Pașcanu a fost acela care l-a înlocuit pe Negrea.
– Cât despre regizori de operă?
– La clasa de operă l-am apucat pe Vulpescu și am învățat multe și de la Hero Lupescu, dar cel mai mult l-am admirat pe maestrul Jean Rânzescu, cu care am lucrat în ultimul an. Eu cred că a fost cel mai mare regizor de operă din România. Categoric.
Ioan AMIRONOAIE