Acasă Actual Amintirile unei Doamne: Romanul anilor ’30

Amintirile unei Doamne: Romanul anilor ’30

În toamna anului 2015, lumea literară românească a pierdut cea mai importantă traducătoare de limbă engleză, Antoaneta Ralian, pe numele de fată Antoinette Stein.

Aproape fiecare nouă traducere a sa din autori imenși, ca Tennessee Williams, Iris Murdoch, Henry James, Virginia Woolf, D.H. Lawrence, Lawrence Durrell, Henry Miller, Saul Bellow, John Galsworthy, Katherine Mansfield sau James Joyce, a reprezentat un eveniment cultural. Primii ani pe care i-a trăit la Roman, deși era născută în Capitală, au însemnat o copilărie fericită într-o familie înstărită, care-i satisfăcea toate capriciile.

* ”Nașterea și creșterea mea au însemnat liniște și bunăstare”

Nașterea și creșterea au însemnat servitoarea care le-aducea dimineața părinților mei cafele aromate și mie pachețelul cu ciocolată Langues de Chat. Au însemnat o exagerată, chiar asfixiantă dragoste părintească. (Am arătat de multe ori, în diverse interviuri, că am venit pe lume ca substitut al unui frate mort la șaisprezece ani.) Au însemnat o casă în care se citea și se asculta multă muzică, și se jucau regulat cărți, pocher sau rummy pe sume simbolice. Au însemnat liniște – cel puțin în existența mea – și bunăstare. Am avut o mamă care și-a făcut educația la un pension german și care voia să facă din mine o domnișoară de salon, care vorbește limbi străine, cântă romanțe la pian, pictează peisaje colorate și brodează la gherghef. De aceea, de mic copil, am avut profesori de engleză, franceză și germană, o profesoară exasperantă de pian și un profesor de dans, ca să mă mișc grațios. În afară de limbile străine, nimic nu s-a lipit de mine. Eram un antitalent desăvârșit. Numai un profesor de joacă, de comunicare cu alți copii n-am avut. Mă jucam întotdeauna de una singură, așa că am ajuns la un fel de onanie spirituală, să-i spunem. Am fost fată de director de bancă, de director de filială a Băncii Comerciale – deci nu bancher, ci salariat. Și nepoată de mic fabricant, cu șaisprezece muncitori”.

* Plimbări în Grădina Mare și la iarmaroc

Orașul de malul Moldovei i-a rămas pentru totdeauna întipărit în minte și în suflet, principala atracție a copilăriei sale fiind Grădina Mare, ”un parc vast, cu copaci bătrâni și înțelepți, cu un deal scund, pe care-l escaladam cu mândrie de alpinist, cu un chioșc în care duminicile fanfara militară cânta valsuri de Johann Strauss sau cu un lac cu bărci și cu un podeț boltit. Am mai spus-o: când treceam cu barca pe sub pod, dincolo, aveam o senzație de stranietate, pe care n-am încercat-o nici la Veneția, când am trecut cu gondola pe sub Ponte Rialto. Două cinematografe, Modern și Trianon, la care noi, elevele, nu aveam voie. Două hoteluri, două restaurante. Elevele de liceu nu aveau voie să se plimbe neînsoțite de părinți. Drept care, în fiecare seară, la aceeași oră, un cârd de colege, ca un cârd de ciori, în uniformele noastre negre, posomorâte, cu pălării negre și ciorapi negri, îl trăgeam după noi pe bietul tata, să ne însoțească la o plimbare pe strada mare. De fiecare dată ne intersectam, exact în aceleași locuri, cu băieții de la Liceul «Roman Vodă», și schimbam priviri, zâmbete, saluturi și chiar bilețele”.

O altă distracție pentru micuța Antoaneta era iarmarocul din luna august, unde, pe un teren viran din afara orașului, se instala un bâlci itinerant. ”Circul cu clovni care ademenea lumea, barăci cu tot felul de curiozități – femeia cu barbă, cel mai înalt om, cel mai pitic pitic -, tarabe de tras la țintă unde se ofereau premii, ciocane de încercat puterea, corturi cu ghicitoare în palmă, roata norocului, călușei, muzici cacofonice pretutindeni, restaurante improvizate cu fleici și mititei, fum, gălăgie, lumini stridente, mirosuri – distracție, nu glumă. Și mergeam la iarmaroc cu o trăsură: birja cu trei cai. Părinții pe bancheta din spate și eu pe băncuța din fața lor. Strada mare era bătută toată în mici pravălii, strămoașele buticurilor de astăzi. Iar pentru mine numele patronilor se identificau cu firmele prăvăliilor. Domnul Ruleta ținea merceria. Domnul Modern era patronul cinematografului și al hotelului. Domnul Marcațării era patronul feroneriei La Marca Țării. Nume de om avea numai domnul Blecher, patronul mirificului magazin de sticlărie unde o însoțeam pe mama cu o enormă încântare, pentru că soarele aprindea mici curcubeie irizate în rafturile de sticlă, în cristalele Baccara, în statuetele de Sevres. Domnul Blecher (tatăl scriitorului Max Blecher, care s-a stins la 29 de ani, din cauza bolii Morbul lui Pott – n.red.) avea un fiu bolnav, țintuit la pat, despre care se spunea că era un geniu și care scria niște cărți pe care nu le înțelegea nimeni. Nici măcar atotștiutoarea mea mamă, care repeta derutată un anumit titlu: «Întâmplări din irealitatea imediată»”.

* ”Doamne ferește să te fi prins fără pălărie pe stradă!”

Viața de liceană, pentru Antoaneta Ralian, a însemnat îngrădiri și interdicții din cele mai dure: ”Am fost la un liceu de provincie, cel din Roman, cu profesori foarte buni, dar cu o directoare care era o interdicție ambulantă, pe două picioare. Ea locuia în incinta liceului și soțul ei se îndrăgostise de o elevă de clasa a VIII-a și fugise cu ea. Drept care, această profesoară de română ura, pur și simplu, toate fetele tinere. Așa că, în tot timpul liceului, pe lîngă faptul că nu aveam voie să mergem să vedem nici un film și nici o piesă de teatru, căci ar fi fost decadent și indecent, toată vara eram obligate să mergem îmbrăcate în uniformă: o rochie gri, un șorț negru pe deasupra, ciorapi negri, pantofi negri, o pălărie neagră, care se punea de la sprâncene până la ceafă. Doamne ferește să te fi prins fără pălărie pe stradă! Această profesoară, împreună cu o alta, oribilă, făceau în fiecare după-amiază un tur, cu o trăsură cu doi cai, pe strada mare. Noi, elevele, cunoșteam deja ropotul cailor lor, așa că, atunci cînd îl auzeam, ne refugiam în magazine și ne ascundeam, ca nu cumva să ne vadă. Toți negustorii erau complici cu noi. O singură dată m-a prins fără pălărie. Aveam un păr frumos pe vremea aia, foarte bogat, de care eram foarte mândră. La începutul anului, directoarea mi-a ținut o teorie în fața întregii clase, spunîndu-mi: «Arătai ca o nebună, cu părul ăla desfăcut…» Deci, ciclul al doilea de interdicții a fost al doamnei Mihai”.

* ”Sanie cu zurgălăi” – creația fratelui său

Toată lumea știe celebrul cântec ”Sanie cu zurgălăi”, însă mai puțini știu că a fost scris de Richard Stein și chiar mai puțini știu că acesta era fratele Antoanetei Ralian. ”Era cu 14 ani ani mai în vârstă decât mine, care mă născusem, cum am mai spus, ca erzaț al unui frate mort la șaisprezece ani, așa că avea față de mine sentimente mai curând paterne decât fraterne. Și-apoi, în toată perioada până la începerea războiului, cât eu am stat la Roman, el a lucrat la București, ca dirijor de ansambluri corale, dirijor la teatre de revistă sau compozitor. În timpul războiului, după ce-a ieșit dintr-un lagăr de muncă forțată, a fost profesorul nostru de muzică la liceul improvizat. Abia după ce m-am stabilit și eu la București, s-au cimentat relațiile dintre noi. Singurul lucru pe care-l țin minte în copilărie este că veneau mereu la noi colegii lui de liceu, iar, odată, Richard a dat un spectacol, de jazz, la două piane, împreună cu colegul lui, Sergiu Celibidache, care, pe-atunci, locuia cu familia la Roman”.

Antoaneta Ralian a fost căsătorită timp de 60 de ani cu ziaristul Marius Ralian și s-a stins din viață la 91 de ani, după o grea suferință.

* ”Mă sperie imaginea raftului meu de cărți, în care este prinsă toată tinerețea mea. Anii mei cei mai frumoși sunt conservați în cărțile astea”.

  • Aveam o casă mare la Roman, din care, spre sfârșitul războiului, am fost evacuați. La început, erau cazați la noi, pentru că aveam multe camere, și ofițeri români. Pe urmă, au fost cazați și ofițeri străini, germani. La un moment dat, tatăl meu s-a îmbolnăvit, a făcut o septicemie foarte gravă, cu 40 de grade… Nu putea să meargă la spital, pentru că în Roman era unul singur, cel militar, care era arhiplin. Doctorii erau pe front, rămăseseră numai niște medici bătrâni, provinciali, care nu se pricepeau la nimica. Printre cei cazați la noi, era un stomatolog german, pe care, în mintea mea, l-am păstrat ca ofițer și care, într-o zi, i-a dat mamei niște pastile albe pentru tata. Eram speriați… În câteva zile, tatăl meu, care ar fi murit fără acea mână întinsă, s-a făcut bine. Cred că tata a fost primul român care a consumat penicilină. Un ofițer german i-a salvat viața”.

Ana MOISE

Surse: ”Tinerețea decanei”; ”Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei”; Dilema Veche – ”Interdicțiile prin care am trecut m-au făcut să sufăr”; Constantin Piștea – ”Lumea și cărțile ei”.

Lasă un răspuns