Acasă Actual Femeia tezaur din Bicaz Chei: ”Eu nu m-am temut niciodată de nimic...

Femeia tezaur din Bicaz Chei: ”Eu nu m-am temut niciodată de nimic și de nimeni. De Dumnezeu, da, dar, încolo, nici de poliție, nici de armată, nici de șefi!”

Despre muntenii din partea Bicaz Chei – Bicazu Ardelean – Dămuc se spune, dintotdeauna, că sunt mai altfel decât alți oameni de la țară. Harnici, calmi, cu ușa deschisă oricui, cu frică de Dumnezeu și cu acea înțelepciune pe care n-o dobândesc neapărat din educaţia de la şcoală, cât din ceea ce au învăţat de la părinţi. Rădăcini pe care le simt toată viaţa şi ştiu să le sădească în copiii lor. Să nu se piardă, cumva, neamul curat.

Ioana Dandu (Maxim, după bunicul din Ţepeşeni) este genul acela de om, de lângă care te desprinzi cu greu. Povesteşte atât de firesc despre viaţa ei, de aproape 65 de ani, în care a trecut prin multe, dar a şi făcut multe, şi bune, şi la locul lor, încât aproape că nu ştii ce să faci în faţa unui asemenea om şi cum să-i arăţi, la fel de firesc, că-i mulţumeşti doar pentru că l-ai întâlnit.

Casa ei este o comoară, nu doar pentru că-i însufleţită de două fete gemene – Ana şi Maria -, şi de un fecior vrednic – Dumitru -, ci şi pentru că adăposteşte broderii, cămăşi, ştergare, covoare, război de ţesut, putinele, bundiţe şi o grămadă de alte obiecte care, în epoca mall-urilor, nu-s tocmai uşor de găsit.

Imediat după revoluție, lumea le-a cam aruncat. Prin satele de munte pluteau pe apă tot felul de obiecte considerate deja ”din alte timpuri”. Ea însăși a recuperat o bundiță din pârâu. Acum, lumea prețuiește portul popular, dar puțini sunt cei care chiar cos și țes ca pe vremuri.

* ”Am jugul de la vaci și acum, numai că nu mai am cu cine-l purta. Eu de toate celea am la casa asta, mi-o plăcut să nu le irosesc, să nu le arunc. La revoluție atunci, toată lumea a irosit tot ce-a putut. Am văzut costum popular aruncat la tomberon şi putinică aruncată pe apă. Acum plâng toţi că nu mai face nimeni”.

Ioana Dandu este unul dintre oamenii care țin la tradiții, dar a fost la un pas să renunțe la a mai lucra. De la începutul acestui an, trece prin marea durere a pierderii soţului, omul cu care a răzbit în viaţă şi cu care a făcut, umăr la umăr, tot ce are acum. Încă plânge numai când o întrebi. L-a îngropat pe 25 ianuarie, pe un ger crunt, chiar de ziua lui.

Toate celea am făcut cu tragere de inimă și cu bunăvoință, dar, după ce-a murit soțul, am zis că nu mai lucru nimic. Vreo 3 luni de zile drept n-am mai vrut. După aceea, încet, încet, am început. Mă mai băgam în atelier și număram, c-apăi țineam seamă de călcător să fac florile, şi-am început iar. Soțul, la 42 de ani munciți, a avut 936 de lei pensie. Asta-i ţara! Avem lighioi, că, dacă tot suntem aici, le ținem. Cumpărăm cereale, că noi păpușoi și grâu de unde? Avem lapte, n-avem cui îl da, că la poartă e 70 de bani, dacă-l scoți”.

* ”Se temea mămuca să nu ne omoare oarecine noaptea”

Ioana Dandu a învăţat 8 clase. Avea numai note de 10 şi a adunat o cutie de diplome. Dar, de la 14 ani, a început să facă bani. Aşa erau vremurile. Umbla, cu căruţa, cu mama, aduceau piatră din carieră, o duceau la Țepeșeni, la cuptoare, şi pe urmă mergeau prin judeţ, cu var de vânzare. Până reuşeau să vândă 500 de kilograme de var trecea, uneori, şi o săptămână. Timp în care dormeau în căruţă, prin faţa primăriilor, pe unde mai era câte un bec, şi mâncau ce apucau.

Nu era folie de nailon pe atunci, puneam preșuri pe dedesubt şi pe deasupra, câte două-trei rânduri. După aceea, când am văzut că trage calul, puneam 700 de kile de var. Îl vindeam cu 2 lei kila, dar am dat şi cu 1,20, când ne grăbeam să venim acasă. Era greu, făceam 10 ore până la Piatra Neamț. Şi se temea mămuca să nu ne omoare oarecine noaptea, să ne ia banii. Motociclete întâlneam pe drum, câte o mașină vedeai numai la o săptămână. Şi camioane, din alea Carpați ori Bucegi, cu care umblau şantieriştii. Am început să facem bani, să luăm cereale, să ținem lighioi. Pe urmă ne-am apucat să facem scândură, le aduceam și le tăiam la circular la roata morii, nu era circular la curent, făceam câte 150 de scânduri și le duceam pe la Roznov, pe la Buhuși. Nu era muncă de femeie, da’ eu nu m-am temut. Numai de Dumnezeu m-am temut toată viaţa. Nu trebuiau acte pe scândură, ne duceam la pădurea noastră şi tăiam. N-am avut multă, dar câtă am avut ne-a ajuns și-a mai rămas, și este încă. Acum nu mai face nimeni gard din scândură, că putrezește”.

* ”Am prieteni penticostali, adventiști, martorii lui Iehova, Vin aici, mâncăm, bem, nu discutăm religie. Am prietene care se roagă și citesc acatiste în fiecare zi, pentru ce sfânt este. Eu zic numai «Să-mi ierți Doamne păcatele și să nu mă bați! Ajută-ne Doamne și păzește-ne de rău!». Nu trebuie să spui 3 milioane de cuvinte!”.

Înainte ca părinţii să cumpere cal, vacile erau puse la jug. Ioana, deşi era doar un copil, pleca după lemne până în Stănile, în Ceahlău. Ducea vacile de funie, iar ea, încălțată cu opinci, aluneca de zeci de ori la urcuș și cădea pe burtă. Purta catrință și avea toate poalele rupte de la atâtea căzături. Tot iarna, mergea să vândă brânză cu smântână la Bicaz, la oraș. Uneori, vindea și unt.

Eu de toate am făcut în lumea asta și pe pâmântul ăsta. Și așa și copiii mei, că așa i-am educat. Se miră lumea că ale mele știu. M-au văzut pe mine, dar le-a și plăcut, că, dacă nu le plăcea, nu făceau”.

Cu un an înainte de a se mărita, Ioana s-a angajat la CFR. Se lucra la calea ferată, iar muncitorii erau aduși de prin alte părți. Stăteau în niște vagoane mari. Ea trebuia să facă curățenie, să le schimbe cearșafurile de două ori pe săptămână și să le pună masa. Mâncarea era adusă în niște marmite mari, de lapte. Când avea 23 de ani și jumătate, s-a măritat și s-a mutat la Bicaz Chei, unde stă și acum.

Pe 21 august ne-am logodit, 3 săptămâni am stat miri și pe 11 septembrie am făcut nunta acasă, la Țepeșeni, cu pom, cu muzică, așa cum se făcea atunci. Aveam prieteni, vai de mine câți umblau după mine, că spuneau «proasta asta e harnică și ne scoate din măzăcie». Atâția pețitori aveam de mi-era și rușine, le spuneam că nu mă mărit că nu mi-e gata zestrea. Aș putea scrie 10 cărți cu viața mea. De toate am făcut. Am şi mâncat, am şi jucat – mi-o fost dragă lumea, mi-o fost drag jocul, portul popular, mi-o fost drag tot ce-o fost pentru oamenii cu capul pe umeri. Am și cosit, am și adunat, am și țesut, am și tors, m-am și distrat, am crescut și 3 copii și nimeni nu mi-o spălat o dată. Nu mi-o fost ruşine de nimic. Când m-am mutat aici, aveam numai 600 de metri de teren și casa socrilor. Casa bătrânească a fost cu prispă, cu scări de lemn, văruită pe la geamuri, dar, după ce-am cumpărat-o, am stricat-o, că era deteriorată definitiv. Noi am făcut casă mare, 3 fântâni, 3 băi, grajdul, atelierul, șoprul, cuptorul de pâine, toate cu mânurile noastre le-am ridicat. Când a murit soțul, am zis că n-o să ne putem descurca. El știa de instalații, de motoare, de hidrofoare, de toate celea, el se ocupa și cu solarul. Eu eram prin casă și cu lucrul la atelier. Acuma am ajuns de trebuie să le fac pe toate”.

Învățată de părinți că pământul e cel mai de preț, Ioana Dandu a cumpărat, toată viața, pământ. Cum aduna un ban, mai lua o bucată. Are terenuri și în Bicaz Chei și în Bicazu Ardelean. Le ține pentru fân și toată vara merge la cosit și la strâns. Are două vaci, 10 oi, cal, capre… Niciodată n-a pus mâna pe o cositoare. A cosit, la brazdă, cot la cot cu bărbații. Și-a făcut o căbănuță pe unul din dealuri, cu baie, cu cămară, cu grajd în spate. A păstrat stilul rustic, cu paturi vechi, cu laițe, cu covoare țesute. Acum 4 ani, a cumpărat o căsuță bătrânească din vecini, cu 3.000 de euro.

Am pus-o pe vinciuri și-am tras-o 4 metri încoace, de le-am lăsat uliță la alții, care au mai departe teren. Și acolo am să fac casă rustică, cum am făcut cabana de pe deal. Acuma am luat o casă bătrânească în Țepeșeni, pentru fecior. Am văruit-o, am modernizat-o, dar, tot așa, n-am schimbat nimic, numai geamurile, c-o fost geamuri de pe timpuri, s-au rupt toate. Și-am pus termopane și am făcut uși interioare, la Gheorghieni. Are două camere și un hol mare. Am muncit toată viața, dar n-am avut niciodată bani. Cum strângeam, cumpăram teren. N-am stat nici să umblăm chiar rupți, dar așa am adunat vreo 5 hectare”.

* ”Oriunde m-am dus, am avut cuvânt”

Cine nu știe cum este viața la țară s-ar aștepta ca o femeie, vestită pentru cămășile populare pe care le coase, să nu facă nimic altceva. Însă Ioana Dandu a învățat să muncească de la 4 ani și toată viața a făcut ce era nevoie, indiferent că era muncă de femeie sau de bărbat. Nu doar că a umblat cu var și cu scândură, dar a vândut și brazi de Crăciun, la București, la piață. A umblat, cu căruța, și prin Ardeal. Și, între timp, s-a ocupat cu tuns oile, spălat lâna, scărmănat, vopsit cu coajă de arin, tors.

* ”Dacă aș scrie viața mea, aș avea ce să scriu, pentru copii, că nu doare pe altcineva. Să mă cate pe mine prin pântece cu aparate? Niciodată n-am fost la control!”.

După ce s-a măritat, a făcut, 10 ani, ștergare de artizanat la Arta Decorativă, la Târgu Neamț. Țesea câte 40 a câte 2 metri, numai cu fir subțire. Le punea în pungi, câte 5, și așa plecau la export. Când avea inspirație, făcea și câte un model nou, de probă, să vadă cum e primit.

Acum vindem cămăși. Avem comenzi destule. Avem una gata, am zis s-o călcăm, d-apăi n-am mai avut timp. Câte o lună de zile țeși la o cămașă, fir cu fir să alegi. Am 3 copii, le-am făcut la toți tot, tot, tot la fel. Și, de acum, de-o fi să mai pot lucra, toate cu migăială, adică încet. Unde trebuie de lucrat câte două femei, mă mai ajută fetele, cât pot și ele, că amândouă au servici. Le-am învățat de mici să coasă de toate, și goblene. Mă apucam înainte de Paști cu 3 zile să fac cămeșă, și-o făceam. Singură o țeseam. Dacă nu aveam 3-4 cămeși noi pe an, era bai”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Din 1989, Ioana Dandu are permis de conducere. Avea un Aro pe vremea aceea și mergea prin toate colțurile țării, pe unde avea treabă. Dar a umblat și cu trenul, și pe jos, și cu cursa, venea noaptea acasă cu mașini de ocazie de pe la Gheorghieni, de la Piatra Neamț sau de la Buhuși. A mers 3 ore pe jos și a trecut muntele, ca să-și cumpere un grajd de 17 metri, de care auzise ea că ar fi la Bălan.

Eu nu m-am temut niciodată de nimic și de nimeni. De Dumnezeu, da, dar încolo, nici de poliție, nici de armată, nici de șefi, că eu știu să mă descurc. Ș-apoi că am învățat numai 8 clase. Oriunde m-am dus, am avut cuvânt. Ce-am avut eu în viața asta este că am luat omul cu vorba bună. Am o gramadă de prieteni, de peste tot, de la București, de la Roman, de la Bacău, de la Mureș. Toți au venit când a plecat Filimon dintre noi, la înmormântare au fost peste 400 de oameni și era un ger, ferească Dumnezeu! Atunci mi s-a uscat sufletul, nimic n-am mâncat o săptămână, nu mergea pe gât. Am trăit cu pastile, nici nu știu cum. Toata vara am avut musafiri. Au venit prietenii de peste tot să vadă cum îs. Și-au trecut 9 luni de zile, numai eu știu cum”.

* ”Am născut în genunchi, cu ochii la icoană, le-am tăiat buricele și le-am pus pe-o perinuță”

Împlinirea cea mai mare a Ioanei Dandu sunt copiii. S-a rugat 4 ani să-i dea Dumnezeu copii și, la 27 de ani și jumătate, l-a făcut pe Mitică. Apoi, peste alți 4 ani, fetele gemene. Pe toți trei i-a născut acasă, singură. N-a fost niciodată la vreun control.

Pe Mitică, după 5 minute, l-am pus într-un tifon și l-am acațarat în cârligul de la cântar. Avea 4 kile și 300. M-au luat durerile miercuri și joi l-am făcut. Pe fete, le-am făcut la 5 fără un sfert după-amiaza. Cât eram de năcăjită atunci, a vândut soțul o greblă cu 75 de lei și mi-a luat o sticlă de vodcă rusească, să am rachiu pe când nasc. La ele, m-au luat durerile de dimineață și toată ziua am cosit și-am dus iarbă la porci iarbă și apă de la  gârlă, și lighioile toate le-am îngrijit. Și la 5 fără un sfert le-am făcut. În genunchi, pe podele, cu ochii la icoană. Le-am tăiat buricele, le-am luat, le-am pus pe o perinuță, m-am spălat bine, m-am echipat și-am strigat o vecină. Când a venit soțul de la lucru, fetele erau spălate și puse în pat. Eu am băut rachiul de dușcă și nica n-am avut.

* ”După ce-am făcut fetele, a venit polițaiul, cu salvarea, cu doctorul și asistenta, să-mi ia copchilele. Mai că voia să mă aresteze că am născut acasă. Le-o luat să le ducă la mașină și, când am strigat că-i omor pe toți, se îndesau la ușă, să mi le pună înapoi în pat. Mulțumesc lui Dumnezeu, o zi de spitalizare n-a avut niciunul dintre copii!”.

Am crescut copii, așa cum m-a crescut mămuca. Ea mă învăța să nu beau ceai de mac și nici să nu le dau la copii. Și, uite, fetele au gătit facultățile cu 10. Le făceam ceai și le dădeam cu biscuți, le făceam și griș cu lapte, dar niciodată n-o vrut. Înmuiam pâine în zamă și așa le-am crescut. Le-am dat mămăligă amestecată cu brânză, câte un ouț. Spălam pelinci în fiecare zi, de umpleam sfoara. Atâta spunea mămuca: să ai grijă, să nu le prindă umbra, să le strângi cu soarele pe ele, că altfel fac copiii câte bube în lumea asta! Iarna, făceam foc în sobă și le scuturam pe plită, de duhuri rele. Și, dacă plângea copilul, puneam haină de la preot, de pe timpuri, într-un vas și oleacă de tămâie și-l afumam, de curățare. Pe băiatul meu l-am lăsat singur de la 3 zile, niciodată nu m-am temut. Și-s multe pe care le-am trăit și de asta spun că o fost lumea altfel, nu ca acum. Și nu că aș avea eu 200 de ani, dar repede s-or mai schimbat rosturile. Am trăit alte vremuri, lumea asta acum e nebună de tot. La 5 ani, copiii merg la grădiniță cu pamperși și cu biberonul legat de gât. Le strică creierul de mici. După mintea lumii de azi, ar trebui să mă fac doamnă, să-mi tai părul, să-l fac creț, să-mi pun o bancă și stau, toată ziua, la poartă”.

Cristina MIRCEA

 

 

Lasă un răspuns