Turism cu mîna întinsă

Motto: Where are you from, madame? Romania. Ooo… Good people romanian, good people you know?!…

Tipul e tinerel, oarecum bine îmbrăcat (pentru un cerșetor), m-a acostat pe o străduță pietonală de prin Barcelona vrînd să-mi vîndă nu știu ce Dumnezeu de pliante, bani care ar fi trebuit să salveze niște copii cu boli nu știu de care… I-am zis că n-am, dup-aia ba da, am, da’s pe card pînă cînd omul mi-a explicat că dacă nu vreau să-i dau să-i spun, ca să nu-și mai piardă timpul cu mine. M-am prefăcut jignită și-am plecat. După cîțiva metri a început cu aceleași: Russia? Ooo… Good people russian, good people you know?!…

* Bani de mîncare? Nooo, de club!

Din date oficiale vă spun că în Spania, la Madrid sau Barcelona, un cerșetor ajunge să adune într-o singură lună peste 1.000 de euro. Cam tot pe acolo sînt și cîștigurile celor care cerșesc în Milano sau Sofia. La Londra e chiar mai bine. Ne anunță Scotland Yard-ul: fiecare astfel de copil are potențialul de a cîștiga aproximativ 120.000 de lire sterline pe an. Măcar cei din Regat sînt mai originali. Am fost surprinsă să fiu abordată de un tinerel care suferea groaznic că-i mai lipseau vreo cîteva lire pentru a intra într-un club londonez. Dezarmată de sinceritatea lui, obișnuită fiind cu cerșetori care îți cer bani de mîncare, medicamente sau mai știu eu ce alte nevoi, i-am dat. Nici acum nu știu ce simt apropo de asta: oi fi open mind sau vreo mare fraieră?!…

Cînd vine vorba de România, cei mai creativi cerșetori i-am întîlnit la Brașov. Țin minte că în urmă cu vreo doi ani m-a abordat în limba engleză un băiețel de vreo șase-șapte ani, curat și frumușel îmbrăcat, cerîndu-mi să-i plătesc cinci mii de lei pe un flyer al unei companii de telefonie mobilă. Cînd l-am întrebat ce-o să facă cu banii, mi-a spus că vrea să-și cumpere un suc. Am dus discuția mai departe și i-am spus că scucul e mai scump, nu-i vor ajunge banii pe care îi dau. Mi-a arătat atunci un teanc de încă vreo 50 de flyere, mi-a explicat cam cîți oameni crede el că vor cumpăra hîrtiile, mi-a făcut un calcul scurt, după care mi-a mai și explicat cum o să-și cumpere el și scucul. Și o înghețată. Și mai nu știu ce revistă.

Cît de tare poate fi asta…?! Un om care știe ce vrea și mai și face ceva în sensul ăsta! Un veritabil business man. Sper să-i mai recunosc fața cînd o să-l găsesc în Top 500.

* Nu pomană, ci prestări servicii

Și cei din Milano sînt foarte tari! Poate din cauza atmosferei culturale și fashion de care beneficiază orașul. Cert este că, cel puțin în centru, cerșetorii par așa, niște artiști, modele fără țară, care au venit la Milano să muncească, da’ deocamdată nu prea le-a surîs norocul…

La Bruxelles, cam la fel. Îi vezi pe stradă, vezi că acolo este casa lor, de cele mai multe ori umblă cu toată “averea” la purtător. Și au ceva avere! Am întîlnit o femeie în centrul Bruxelles-ului care se opintea la un cărucior căruia îi putea spune lejer domiciliu. Era plin de saci și cutii, ticsite cu haine, papuci, oale, țigăi, pungi cu snacks-uri, ce abia se vedeau dintre pături, perne și pilote mai groase, că, deh, nu venise încă vara. Era pe seară cînd am văzut-o. Cîteva ceasuri mai tîrziu, își desfăcuse “averea” și-și făcuse un adevărat culcuș în jurul unei bănci de pe alee.

Tot acolo am constatat că cerșetoria este nu un fenomen social, ci o prestare de servicii. De cele mai multe ori artistice. Paradoxal (sau nu, despre ce vorbim?) toți muzicanții de trotuar sînt de proveniență română. Și au un fler fantastic (asta în cazul în care noi, românii, nu avem vreun semn distinctiv pus în frunte, pe care numai de-ai noștri pot să-l recunoască). Era o reală surpriză pentru mine să mă plimb agale pe străduțe, iar de la un colț, de sub arcadă de biserică, să aud deodată “Trandafir de la Moldova”, opintit dintr-un acordeon. “Artistul”, gălățean de baștină, avea deja cîțiva ani “de Belgia”.

Muzică pe bani pare a fi principiul după care se ghidează toți homeless-ii acolo. Fie că sînt solo și interpretează la niște capace mari de cazan, cu bonus oferit în CD-uri, fie sînt duo și bat în tot soiul de tobe și talgere, fie sînt trupă în toată regula. Nu-ți cer bani, dar vasul (atenție, vasul, nu cutie, nu pălărie!) pus dinaintea scenei improvizate pe caldarîm zice totul.

Alții fac spectacol live, cu dresură de mici animale: un cîine pe care stă o pisică pe care stă un iepure pe care stă o rață pe care stă un papagal. Cum să nu faci fotografie? Faci, dar te costă “One euro”.

Astă seară am stat la o terasă din centrul orașului, iar în două ore au trecut pe la masă vreo patru cerșetori: doi copii murdari și insolenți, care mi-au cerut bani, un tip care s-a mulțumit cu o țigară, o bătrînă ce vindea niște flori să-și facă rost de bani de autobuz pînă acasă. Desigur, stătea în cea mai îndepărtată comună, de te mirai cum a ajuns pînă la Piatra.

Nu mai trebuie să amintesc de strîngătorii de bani pentru biserici, mănăstiri, cămine pentru copii sau bătrîni, pentru copii cu boli care mai de care mai înduioșătoare.

Stăteam și mă gîndeam că, decît să te faci cerșetor în România, mai bine te apuci de școală sau îți cauți un job în publicitate. Prea mare concurența în cerșetorie! Iar dacă “practicienii” nu devin repede creativi, se duce de rîpă toată treaba…

(N.H.)