O admiram atît de mult pe învățătoarea mea, încît îi studiam fiecare mișcare, fiecare ton de “bravo”, fiecare ridicare din sprînceană. Era clar, vroiam să fiu ca ea și să iubesc copiii asemenea ei. Acum volens-nolens, cariera în învățămînt e doar o dorință rămasă undeva în trecut. Dar în fiecare săptămînă am de-a face, prin natura meseriei, cu școli. Școli de drag, școli cu realizări, școli care nu mai au nevoie de bani, care au nevoie, de toate felurile. Cu copii, cu cadre didactice care-și pun sufletul pe tavă unor prichindei, încercînd să-i îndrume pe o cale bună. Și cu alții care nu au nici un fel de chemare. Eram în documentare la școala din Văleni-Piatra Neamț. Imaginea școlii nu-mi dă pace de ceva timp. Școala stă să cadă. Cînd îi pășești pragul, ai impresia că ai ajuns în altă lume, în nici un caz într-un univers al copiilor. Pereți scrijeliți, șanțuri, noroi, grupuri sanitare în care n-ai lăsa nici un animal să-și facă nevoile. Și pustiu. O pustietate înfricoșătoare. Poate pentru că elevii erau la ore. Care elevi? Cei care s-au încăpățînat să mai învețe acolo, cei care n-au avut altă soluție. Așteptam să sune clopoțelul. Dintr-o clasă a ieșit un copil firav, galben la față, cu mîna ținîndu-se de stomac. L-am întrebat ce are. Mi-a răspuns cu voce stinsă că îi este rău. Aș fi zîmbit în sinea mea aducîndu-mi aminte cîte “mi-e rău, pot să plec acasă?” am auzit în viața mea, elevă fiind, dar aici nu era cazul. Clar îi era rău. De pe scări coboară o profesoară/ învățătoare și îl întreabă și ea același lucru, dar nu de grija sănătății ci motivul pentru care nu este la ore. Copilul îi spune la fel de stins “mi-e rău”, la care reacția profesoarei m-a zguduit: “dar la cap nu ți-e rău?”. Și dusă a fost. Îmi revine această scenă în minte de multe ori, uneori imagini amestecate. Sigur nu vreau să fiu colegă cu doamna. Cu toată nostalgia trecutului și dragostea mea pentru învățătoare.
Oana Iosub-Toma