Poștașul - iubire de meserie

Aduce mereu vești. Bune, rele… Le cară kilometri în spinare sau pe umăr, într-o desagă care l-ar face invidios pînă și pe Moș Crăciun. Oamenii îl așteaptă. Îl văd trecînd pe stradă, prin praf, noroaie sau viscol. Știu că va veni de fiecare dată. Îl așteaptă cu emoție. Nu se știe niciodată ce aduce: “Mi-o fi trimis fata pachet?”, “O avea nevoie băiatul de bani?”, “O fi venit factura la lumină?”

El (sau ea) e factorul. Factorul poștal în nomenclatorul de meserii sau, mai simplu spus, poștașul. Cu rădăcini vechi în istoria omului, meseria de poștaș este una grea, dar frumoasă. Nu oricine se poate apuca de ea, deși mulți încearcă. Nu mulți rezistă. Poștașul e omul care știe pe toată lumea, care îi știe problemele, necazurile, bucuriile. Omul cu care schimbi nu doar niște vești, ci și o vorbă, un sfat, găsești un răspuns la frămîntări chiar dacă nu le rostești, ci le exprimi printr-o simplă ridicare de sprînceană. Iar asta se întîmplă nu chiar în fiecare zi, dar măcar de cîteva ori pe lună.

Meserie, brățară de aur dăruită în familie

Gabi lucrează de 24 de ani pentru Poșta Română și nu regretă nici o clipă din acești ani. Spune că, dacă ar fi să mai aleagă o dată, ar face același lucru. Meseria i-a fost insuflată de mama ei, care a fost poștăriță ani buni. A prins drag de meserie și acum, după atîția ani, o face tot cu dăruire. Privește în urmă cu o umbră de regret în ochi. Serviciul poștal s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Internetul, telefonia care a luat avînt, preocupările oamenilor, lipsa de timp sau de atenție, fac ca acum să nu se mai trimită scrisori, cum era odată.

Acum poștașii aduc acte sau înștiințări oficiale de la Curtea de Casație, de la Judecătorie sau de la primărie. Mai sînt destui care trimit scrisori cu pomelnice la mănăstiri: cînd moare cineva pun 7 scrisori la 7 mănăstiri și banii prin mandat poștal. Și s-au izbăvit.

Cînd începe școala, e mai mult de muncă: se fac comenzile pentru materiale didactice, cărți sau, tot prin școală, se participă la diverse concursuri, iar desenele copiilor sînt trimise prin poștă. “Dar nu mai trimite lumea scrisori. Nici de dragoste, nici din armată, nici măcar de genul “află despre mine că sînt bine”, spune Gabi. Acum munca poștașului înseamnă distribuire de facturi, de informații de la bănci, de pensii și alocații. Nici măcar felicitări de Crăciun sau de altă ocazie specială nu se mai trimit.

“În august se observă o schimbare în oficiul poștal. Vin cei care lucrează în străinătate acasă și trimit vederi în Italia sau Spania, cu mănăstiri, cu zone din Piatra Neamț. De Crăciun, mai puțin. A dispărut moda felicitărilor. Acum toată lumea stă în seara de Ajun cu telefonul în mînă, trimite mesaje pînă cade rețeaua. Butonează pînă cade linia. Și de Revelion, și de Paște. Singurele felicitări de Crăciun sînt cele scrise copii, cu ajutorul învățătorilor, pentru bunici”, povestește femeia.

Lucrul cu omul și cu banul

La un moment dat, Gabi a fost nevoită să intre în concediu de maternitate. Neavînd cui să lase atribuțiile poștale, Gabi a predat ștafeta soțului. Gică recunoaște că la început i-a fost foarte greu. Nu cunoștea oamenii, satul, zona. Chiar și acum “sînt mulți care sînt veniți noi în sat, sînt luați în spații, soți care au venit din altă parte și s-au stabilit aici, n-ai de unde să-i știi pe toți”. S-a apucat de meserie din obligație, dar în 14 ani de zile a ajuns să îndrăgească meseria. Iar acum cunoaște și copiii de grădiniță, care și ai cui sînt. Și ei pe el.

Gabi are însă altă părere: “N-aș mai preda ștafeta mea nimănui din mînă. Nici soțului măcar. Am predat-o pentru că au venit copiii. N-aș mai face-o, cum la fel, dacă ar fi să mă mai mărit o dată, tot pe el l-aș alege. Pentru că altul în locul lui nu m-ar fi suportat”. Femeia mărturisește că, la început, meseria i-a îndepărtat ca soți. Ea creștea copii, dar nici nu se lăsase de meserie, avîndu-l pe Gică în “teren”. Nu putea sta deoparte. Și-au început neînțelegerile. Vreo trei ani s-au certat pe tema locului de muncă. Lui nu-i plăcea să fie poștaș, iar ea nu-l slăbea din privire și verifica tot ce făcea. Au ajuns amîndoi la concluzia că nu pot să fie și o familie fericită și să împartă meseria. Și au făcut un compromis. Își vede fiecare de treaba lui, în stilul său, iar dacă au să-și împartă un sfat, o fac. Se înțeleg de minune așa.

“E o meserie cu foarte multe întorsături”, spun cei doi soți, “pentru că este foarte greu să lucrezi și cu omul și cu banul”. Poștașul trebuie să fie maleabil, atent, subtil, să se dea după toată lumea și să explice toate neînțelegerile. “Dacă eu aș fi psiholog i-aș înțelege perfect pe oameni. Că toată lumea are nevoie de bani. Iar dacă azi nu este el trecut pe listă la dat pensia și e mîine, cine e de vină dacă nu poștașul?”

Poșta acasă

Gabi și Gică răspund de 26 de kilometri din comună. 26 pe un singur sens. Indiferent că e ger sau ploaie, îi vezi, cu bicicleta sau pe jos. Niciodată, în atîția ani, n-au pățit vreo nenorocire. Nu i-a furat nimeni, n-au avut de tras. Pun acest lucru pe faptul că oamenii din sat sînt cunoscuți și liniștiți și nimeni n-ar face vreun rău. Cu toate că au auzit multe cazuri prin comune alăturate. “Pe noi ne-a ferit Dumnezeu”.

Recunosc, amîndoi, că lucrează nu doar zi lumină, ci și în weekend. “Pentru că se adună foarte multe de distribuit și să nu rămînem în urmă”. Oficiul poștal este deschis în casa lor, așa că e greu să nu lucreze seara sau la sfîrșit de săptămînă. Mai mereu vin oameni să plătească vreo factură după ce vin de la muncă. S-au obișnuit cu acest ritm, cu acest program.

“Chiar s-a făcut grea munca de poștaș! Munca a fost grea de cînd e ea, dar acum un poștaș are mult mai multă responsabilitate. Mult mai multe riscuri. Ziarul se distribuia înainte fluierînd. Acum nu se poate da o pensie fluierînd. Sau o factură, pînă cînd nu lămurești omul”, spune Gabi.

Cei doi sînt conștienți de responsabilitatea pe care o poartă pe umeri. De la lucrul cu omul pînă la împărțirea banilor. Banii trebuie să fie numărați în fața fiecăruia, pînă s-a convins că aia-i suma bună. “De multe ori pun banii înșirați pe o masă, ca bătrînul să-i vadă pe toți. Sau, alteori, primesc înapoi bancnotele mari, de 200 sau de 500 de lei, pe motiv că sînt false dacă nu le-au mai văzut pînă atunci”, povestește Gică.

“În ceea ce mă privește, m-aș întoarce mereu la meseria de poștaș. Este frumoasă, așa grea cum e. Ajungi să cunoști oamenii. Trebuie mereu să lași loc de un “bună ziua!”, chiar dacă unii te iau la rost că nu le aduci pensia mai repede. Eu, ca poștaș, știu poveștile tuturor”, încheie Gabi.

(Oana IOSUB-TOMA)