Profesiune de credință
Am aproape 70 de ani. De la 9 ani, am rămas orfan de amândoi părinții, după care am trăit în orfelinat până la absolvirea facultății, care a coincis cu o neașteptată și binefăcătoare căsătorie, eveniment la care a participat, în afara mea și a frumoasei și vrednicei mele soții, doar secretarul primăriei rurale din baștina mea musceleană, care a oficiat întâmplarea.
În comunism, am fost trist din pricina dispariției premature a părinților și pentru că nu înțelegeam defel ce înseamnă dictatura proletariatului și de ce în fruntea unor treburi publice erau puși, adesea, și oameni fără căpătâi. Nu-mi venea la îndemână nici că, într-o țară atât de bogată și de frumoasă, șmecherii și privilegiații își făceau de cap, ca și acum, că în apartamentul meu cu două camere (în care trăiesc și astăzi, fără vreo intenție de “modernizare”, cum s-a întâmplat pretutindeni în jurul meu), în ultimii ani ai comunismului, iarna, temperatura era cuprinsă între 4 și 14 grade, că erai fericit dacă “prindeai” pâine, lapte și carne la alimentarele spațioase, dar paupere.
A venit, în sfârșit, mai devreme decât așteptam eu, capitalismul mult visat. Au venit, în sfârșit, americanii și alți occidentali cu “binefacerile” democrației.
Aparent, nu-mi lipsește nimic. După vreo patru decenii de muncă pe brânci – ca profesor, director de liceu și inspector școlar -, am o pensie de 1 300 de lei, am făcut, din pricina suprasolicitării, un infarct, de pe urma căruia, de vreo 13 ani (vedeți, iarăși cifrele 1 și 3!), biata mea soție mă îndoapă cu sacoșa de medicamente, zice-se compensate.
Nu călătoresc în străinătate, n-am casă de vacanță, n-am nicio altă avere, dar mi-am ridicat, din materiale refolosibile, o colibă, la marginea orașului nostru, pe un petic de pământ dat “în folosință pe viață” de un admirabil prieten, pământ pe care mi-amînchipuit o grădină, unde, o dată cu rotația anotimpurilor, mă simt ca într-un colț de rai. Încerc să nu fac rău nimănui și mă mai smeresc, adică precum Sfântul Antonie, fugit și acesta cât mai departe de meschinăriile vieții.
Vreau să spun că am muncit pe spetite cam de la 8 – 9 ani. Nu-mi trebuie bani, nu-mi trebuie confort, nu-mi trebuie Dubai, Guadelupa, Thailanda, Antalia. Nici stadioane ultramoderne, nici pasaje subterane sau supraterane, nici telegondole, nici piscine.
Sunt la zi cu taxele și cu impozitele tot mai multe și împovărătoare, n-am litigii cu vecinii și cu instituțiile statului. Cu poliția și cu justiția, nici atât, chiar dacă, uneori, poliția rutieră o mai amendează excesiv pe nevastă-mea, un conducător-auto pașnic, cu frică de Dumnezeu, pentru că, chipurile, n-ar fi oprit cu promptitudine mașina la semnalizările insistente ale girofarului.
Am avut și mai am încă idealuri sociale și naționale, primind, din când în când, vești bune de la foști elevi ajunși până, hăt!, la capătul lumii acesteia, semn că școala românească avea cândva străluciri, nu numai productivitate și moralitate.
Nu sunt dărâmat, precum era Fănuș Neagu ori cum este Eugen Simion, dar sunt din nou trist, mai trist chiar ca în comunism, pentru că ar fi cum ar fi cu viața materială, dar e mai rău cu etica și morala, tinzând să cred asemenea altora că “societatea românească a devenit haotică, agresivă, descurajantă.”
Din țara mea nu vreau să plec cu niciun chip. Vorba poetului: “aici eu ca să mor aș vrea,/ Aici vreau eu ca să trăiesc!”
N-am vreo putere să corectez erori și abuzuri ale celor puternici. N-am vreo putere să vindec obrăznicia, nici să temperez vrajba, violența și snobismul, care au atins cote nebănuite. Să fie, oare, adevărat că Dumnezeu îi pune veșnic la încercare pe cei buni, neluându-i în seamă pe cei răi?
Cred pe mai departe, ca în adolescență și în tinerețe, în profunzimile creatoare, etice, morale și spirituale ale poporului meu. Cred că, de la vlădică până la opincă, ne va veni cândva, nu prea târziu, mintea la cap, ca nu cumva să se lase definitiv noaptea peste aspirațiile noastre spre lumină, frumos, dreptate și adevăr. De aceea nu plec nicăieri din țara mea. Voi rămâne aici, luând-o mereu de la capăt, iubindu-mi pământul românesc, în ciuda nefericirilor noastre și pentru că mă simt mai în siguranță printre oamenii acestei țări, mulți dintre ei cumsecade, generoși, vrednici, virtuoși, capabili, la nevoie, să nu te lase în drum.
Prof. Gheorghe Țigău