● interviu cu scriitorul și gazetarul George Stanca
– A pierdut țara un inginer? A câștigat un scriitor și unul dintre cei mai redutabili gazetari?
De ce redutabil? Nu înțeleg.
– Ai creat referințe în domeniu.
Oricum țara nu câștiga în mine un inginer pentru că n-am fost niciodată un inginer bun. Am intrat la facultate ca să scap de armată, haideți s-o spun pe-aia dreaptă, erau locuri mai multe la construcții. Plus că eu făcusem liceul la real și când m-am dus acolo și mi-au vorbit de cărămizi și de lut, mă uitam în jur și nu știam unde sunt. M-am chinuit, am întrerupt studiile, am trecut la seral. Nu pot să spun, Doamne ferește!, că am avut un dispreț față de ingineri, dar când mi se spunea „dom’ inginer”, întorceam capul spre dreapta.
– Când zic redutabil mă gândesc și la chestiunile memorabile. Cei mai tineri, n-au mai prins vremurile când semnătura dădea referința. Era suficient să spui că a scris Eugen Barbu, că a scris Nistorescu sau Păunescu. Eu țin minte și cum scria Stanca în Expres câte o chestie, cred că și-n Săptămâna. Sunt treburile care rămân.
Mă bucur că ești ziarist mai în vârstă și știi c-am scris și la Expres, și la Săptămâna. Dacă vorbim cu tinerii de astăzi, care contestă totul, inclusiv niște cariere de neatacat, nu știu cu ce să le răspund pentru că mi-e jenă să le spun „Bă, câți aveai tu când eu îți dădeam lecții de muzică rock în revista Săptămâna și te culturalizam?” Crezi că vreun rocker din ziua de astăzi, din ăștia tineri, mai știe că și datorită mie s-a impus acest gen care era interzis și considerat reacționar? Hai să nu vorbim despre astea.
■ Școlile de jurnaliști nu-s bune la nimic
– Am pomenit mai devreme, înainte de interviu, celebrul tău comentariu „Suntem o țară de loredane și cotabiți”, din urmă cu peste 20 de ani, în Expres.
Ți-am zis că am uitat articolul ăsta, bine că mi l-ai adus aminte. Am mai avut unul minunat, după Revoluție, care se numea „Suntem o țară de oameni grași și caritași”. Era despre Caritasul ăla promovat de „marele” jurnalist Tatulici.
– Au fost articole epocale. Mă gândesc că ar trebui studiate la facultățile de jurnalism.
Ai să râzi, m-am predat singur. Am fost 12 ani profesor la Facultatea de jurnalism la Târgoviște, și la Pitești, și la Brăila – am ieșit la pensie ca lector universitar de la Târgoviște – și vreau să pun că la un moment dat chiar am ajuns să mă predau pe mine și am rămas uimit de titlurile mele. Nu mai sunt în stare acuma, mi s-a dus umorul. Dacă ai nevoie de umor, acuma umorul preponderent e umorul negru. Nu mai am bucuria aia ludică de a da titluri. Dar, un profesor universitar obiectiv, ar putea să mă dea exemplu – nu sunt singurul, Doamne ferește! – la modul în care puneam titluri. Aveam o bucurie, o joviliate de a da titluri extraordinară.
– La ce sunt bune școlile de jurnaliști în România?
La ora asta nu mai sunt bune la nimic. Toți care au terminat cu mine – îți repet, am avut 12 promoții, unde aveam și 150 de jurnaliști înainte de anul 2000 – au ajuns altceva. M-am întâlnit cu unul care vindea telefoane Nokia. M-am întâlnit cu o fată genială de la Târgoviște care a deschis un salon de coafură. La ce i-a folosit diploma? Poate o să-i spună bărbatului că a făcut o facultate.
– Și l-a avut profesor pe George Stanca. Uite, în toată lumea civilizată, la care ne raportăm cu frenezie, cam 80-90% din cei care contează în presă nu au studii explicite de jurnalism.
Eu am spus-o: cei mai mulți sunt ingineri, ai să râzi
– Nu râd, știu.
Mi se pare că și tu ești inginer. Știi, mie mi-a folosit ingineria, matematica pe care am învățat-o în inginerie la rigoare, la rigoare de a-ți face meseria. Faci punct cu punct, bucățică cu bucățică, pas cu pas. Când îi văd pe puștii de azi care au terminat facultatea, care au ajuns la un ziar și deja visează să fie director și să aibă un salariu uriaș, nu înțeleg. Stai puțin, există o ierarhie, există niște etape. Am găsit mulți, inclusiv pe unul Turcescu, dacă-l știți, care-au spus „Cine-i ăsta, George Stanca?” Mi-a fost jenă, lui Turcescu i-am trimis inclusiv diploma mea de doctorat. El s-a supărat că i-am spus că-i un cântăreț prost, nu altceva. Aici nu-i vorba de mine. Se ajunge să contești niște valori incontestabile ale acestui popor – repet, nu vorbesc de mine – pentru că tu n-ai ajuns „acolo” că n-ai răbdare.
■ Prilejul de a-l pomeni pe Nichita
– Dacă-ntr-o zi George Stanca nu mai scrie, cum ar arăta ziua de după?
Ziua de după e înmormântarea.
– Scrii la gazetă, te citește vreun milion de oameni zilnic și folosești termenul tabloid pentru Click. Eu îi spun ziar bulevardier.
Dom’le, nu contează, îi zici cum vrei. Am un număr de cititori care, chiar dacă nu vin din cultură, din metaforele mele, din tabloidul ăla, îi culturalizez. Îl învăț cu metafora și tot e ceva. Eu acolo fac exerciții literare de stil, fac potretistică în limba română.
– Te joci cu limba română sau limba română se joacă cu tine?
Eu mă joc în măsura în care pot cu limba română, dar ea trebuie să îmi permită. Avem o limbă bogată și mă faci să atac toate englezismele astea, toate barbarismele care au intrat în limbă din snobism. Uită-te la toți crainicii de sport din România. Spun „Vai ce oportunist e Mutu!” pentru că dat 3 goluri. Ia dicționarul și vezi ce înseamnă oportunist, n-are nici o legătură a fi oportunist cu a fi jucător bun. Pornește de la ce oportunitate a avut. Uneori, nu tot timpul, poți să-i zici și prilej. Avem cuvinte în limba română.
– Pentru inima noastră, ne amintim și de cine a inventat necuvintele?
Nichita e tutelar. Eu îl am în sânge, l-am iubit atât de mult și-i re-recitesc cu atâta voluptate poemele… Probabil că lumea, așa cum s-a spus despre Eminescu că este un făuritor de limbă română, o s-ajungă și la un Nichita făuritor de limbă.
– A reinventat limba română.
Nu numai. Nichita a fost un idol de necontestat. Îmi aduc aminte că după moartea lui, era în vremea lui Ceaușescu, rețineți, de ziua lui de naștere mergeam la mormânt cu copiii mei și era coadă, dom’le! Asta era o formă de protest intrinsecă pe care nu-l înțelegeau buldogii care apărau ideologia și securiștii care ne ascultau. Nu înțelegeau că a te duce atunci la Nichita să pui o mână de flori la mormânt era un gest de protest împotriva dictaturii și acelui idol contrafăcut care era Ceaușescu. Despre asta-i vorba.
■ Nașul lui Pinalti și contestatarii
– Apropo de contribuții, nu doar la limba română, ai o contribuție marcantă la folclorul nostru. Cum s-a născut Pinalti? Puțini știu că e invenția ta.
S-a născut dintr-o spontaneitate, așa. Domnul inginer Gheorghe Ștefan, dacă ții minte, venea c-un suflu nou, pe lângă că-nvățase lecția fotbalului și regulile lui nescrise. Avea acea vorbă dulce, moldovenească, care l-a definit și eu zic că pinalti era cuvântul lui favorit. Era atuncea când aranja el și-i știau arbitrii de frică, când i se dădea câte un penalty și el se apăra. L-am botezat cu numele ăsta pe care am înțeles că și l-a înregistrat la OSIM. E un băiat deștept care a știut să își transforme porecla în renume. E mare lucru.
– Am înțeles că îți place Piatra Neamț.
Ooo, eu-l consider un oraș elevețian. Îmi place demult. Când văd și telefericul ăla, parcă nu suntem într-un oraș românesc – nu cară cărbune, nu cară lemne.
– Cară aer, că pasagerii-s rari.
Nu știu, e păcat. Nu mai vorbim despre câte lucruri sunt de păcat în România de azi că am venit de la Craiova până aici și am văzut câte păduri ne-au mai rămas.
– Dacă nici păduri nu mai avem, cu cine mai rămânem frați?
Pădurile cresc la loc. Dar și oamenii poți să-i împuști, să-i omori, că tot mai facem copii. Numai că e vorba și de calitatea copacului care apare în locul celui tăiat și de calitatea omului care apare în locul celui care a murit. Am fost la Zilele scrisului românesc și am văzut acolo pe un Florea Firan, istoric, la 80 de ani, l-am văzut pe DR Popescu, la 80 de ani, ultimul președinte comunist al Uniunii Scriitorilor. L-am contestat, dar nimeni nu se uită azi la proza pe care a scris-o, la ce forță are. Au rămas unii care îl contestă, dar știi de ce? Pentru că n-au loc de el. Vin, ca și Turcescu al meu, și întreabă cine-i ăsta, ce caută aici? Las’ să-i iau eu lui locul! Asta o să le fie foarte greu. Pot să ia funcția, locul niciodată.
■ Întâi opera, apoi omul
– Un om deștept a zis cândva că libertatea este dreptul de a nu minți. Îți place?
Nu știe lumea, nu se poate aplica. Vezi, aici m-ai lovit exact la lingurică pentru că eu mi-am folosit libertatea asta din a doua zi în care, dă-mi voie să mă laud, am ieșit din pușcăriile comuniste, ca să zic așa. La mine asta este, poate că-i farmecul meu, spun întotdeauna ce gândesc și deranjez mult. Mă uitam zile astea în jur – când am văzut oameni care fac parte din istorie, mult mai mari ca mine și la propriu, și la figurat – și îmi dădeam seama câți dușmani îmi vor supraviețui și cum îmi vor da în cap în momentul în care n-am să mai fiu. Eu văd asta la altă proporție, mult mai mare, pe Adrian Păunescu. Nici nu murise bine și îl înjurau într-un hal fără de hal. Da’ de ce n-au făcut asta când trăia? Le era frică de verbul lui? Să nu înțelegi că fac chip cioplit. Păunescu are carențele lui, a fost ceaușist, treaba lui. Da’, hai dom’le să ne uităm și la operă! Eu pe Arghezi și pe Sadoveanu nu i-am iertat pentru simpatia lor față de comuniști, dar le rămâne opera. Peste 150-200 de ani, când citești o poveste de Sadoveanu, o poezie de Arghezi, îți dai seama ce mari au fost. Pe urmă vine unul și zice c-au fost comuniști, colaboraționiști. Da, au fost, caracterul e cu totul altceva. Recomand o carte pe care am citit-o, nu se mai găsește, e apărută în Editura Meridiane prin anii ’80, în original “Contre l’art et les artistes” de Jean Gimpel. Ai noștri au trades-o “Despre artă și artiști”. Mă frământă acuma pentru că Gimpel propune să nu mai luăm autorul ca atare, să-l luăm cu biografie cu tot. Cum să spun, dacă o canalie scrie o capodoperă, eu n-am voie să mă bucur de capodopera lui c-a fost o canalie? Nu-i adevărat. Sigur că ai o reticență, te gândești ce scârbă a fost, dar când citești!… Nu duplicitari, ci mutiplicitari au fost în toată existența umană, dar până la urmă prevalează totuși talentul. Gimpel spune despre Giotto că a fost un bișnițar de tablouri, că a trăit pe spinarea colegilor lui cărora le cumpăra tablourile și le revindea. Dar cum a câștigat lucrările la atâtea mari biserici pictate care au rămas? Aici e marea problemă. Așa că, domnilor, atenție întâi la operă și apoi la om!
interviu realizat de Viorel COSMA