Binecuvântarea de a trata și îngriji un sfânt…

Parintele Justin Parvu, Manastirea Petru VodaSimpozionul organizat în cinstea Părintelui Iustin la mănăstirea Paltin a adunat tot felul de oameni, uniți de tot ceea ce știau și simțeau despre Părinte. S-a vorbit mult, s-a vorbit frumos, s-a vorbit din suflet, totul sub privegherea celui pomenit. O comunicare ne-a reținut mai mult atenția. Un fel de mărturisire de credință a medicului care a fost tot timpul alături de Părinte. Este vorba despre medicul Dan Tudor Eniu. El nu a fost prezent în sală, comunicarea a citit-o altcineva. Ne permitem să reproducem fragmente din această mărturie, întrucât a fost citită în public. Prezentăm doar fragmente strict din motive de spațiu tipografic, fiindcă ea arată, încă o dată dacă mai era nevoie, cât de puternică a fost personalitatea Părintelui Iustin Pârvu. (Mesagerul)

 * Știa totul.

În general, credincioșii caută, cu eforturi mari și cu orice sacrificii, să ajungă la duhovnici buni, părinți duhovnicești cu har, călugări vestiți, mai ales atunci când au probleme. La marii părinți este coadă permanent, lumea se înghesuie. Sau eu nu am avut probleme atât de mari, sau nu am știut unde să caut, dar, deși aveam credință în Dumnezeu de mic, înrădăcinată de bunicii mei – oameni buni și credincioși, nu am umblat după mari duhovnici. În schimb, pot spune că Părintele Iustin m-a căutat pe mine, ca să mă ajute, m-a chemat, spre binele meu. Dar de atunci mi-a marcat și schimbat viața. Cred că asta a fost voia lui Dumnezeu, ca eu să-L descopăr, să mă apropii mai mult de credința adevărată, să găsesc Calea și Adevărul, prin mijlocirea Părintelui Iustin Pârvu.

Sunt medic, chirurg și oncolog. Acum 6-7 ani am tratat în mai multe rânduri măicuțe de la Petru Vodă, care mi-au spus că au primit binecuvântarea Părintelui Iustin să vină la mine. M-am bucurat, deși, plin de rușine, dar cu sinceritate, recunosc că nu știam cine este Părintele Iustin. Fusesem de mai multe ori pe la mănăstirile din Bucovina, am cunoscut mai mulți părinți, dar la Petru Vodă încă nu ajunsesem. Am făcut tot ce trebuia, mi-am făcut datoria și meseria, a ieșit bine. Una dintre maici m-a invitat la Petru Vodă, să mă ducă la Părintele Iustin. După câteva luni, fiind în excursie prin Bucovina cu familia, am dat curs invitației și am trecut pe la Petru Vodă.

Am intrat în chilia mică, cu soția mea și cu copiii, și atunci l-am cunoscut. Din prima clipă m-a impresionat liniștea, siguranța, energia și căldura pe care o răspândea, în ciuda vârstei, în ciuda orei târzii, oboselii, presiunii oamenilor de afară. Ni s-a adresat ca unor vechi și dragi cunoștințe, ne-a copleșit cu iubire, ne-a făcut câteva recomandări scurte, ne-a dat câte un cadou și am ieșit mult mai ușori, mai liniștiți, mai relaxați, parcă eliberați de o povară de care nu știusem. Nu a trebuit să îi spunem sau să-i cerem nimic, știa totul. Ne-a răspuns la întrebări fără să i le punem. Atunci am înțeles ce har are Părintele, am înțeles de ce veșnic sunt sute de oameni care așteaptă să fie primiți la sfinția sa și am început să descopăr puterea lui Dumnezeu.

Din acel moment nu am mai putut să fac rău. Am acceptat tot ce a venit așa cum a venit, pentru că am înțeles că așa mi se cere. Mi-am descoperit, cred, menirea, am înțeles rolul meu. Și nu prididesc să-I mulțumesc lui Dumnezeu, pentru tot ce mi-a dat, și Părintelui Iustin pentru felul în care a schimbat viața mea.(…)

În urmă cu trei ani, Părintele s-a îmbolnăvit grav la plămâni și a fost adus la Cluj. Am fost solicitat și eu de către apropiații părintelui, la cererea sfinției sale, să-mi aduc aportul la diagnostic și tratament, alături de echipa de la Spitalul Clujana. Simțeam și atunci, cum am mai simțit de fiecare dată în prezența Părintelui, că sunt un fel de actor care face un rol după un scenariu scris dinainte. Simțeam că părintele știe ce va urma și ce vom face fiecare, ce se va întâmpla, și oarecum noi suntem la un examen, noi vom demonstra de câtă iubire și dăruire suntem capabili. Noi încercam să facem cât mai mult și mai bine medical, după cum ne dictau cunoștințele noastre și experiența profesională. Situația era foarte gravă, parcă fără speranță, cu atâtea puncte slabe, încât nu vedeam un sfârșit bun. Părintele Iustin ne asculta de fiecare dată cu interes, încuviința tot și ne binecuvânta. A fost greu, a durat destul de mult, dar, în final, s-a făcut bine, a plecat acasă și nu a mai avut probleme pulmonare. L-am vizitat din nou la Petru Vodă și m-am bucurat că e bine. (…)

”Mă duc la Cluj, pentru că acolo este doctorul meu!”

Părintele însă era bolnav. Cu stomacul. Și știa asta, dar nu a vrut să spună, ca să nu-i necăjească pe cei din jur, pentru că știa ce va urma. Și a dorit să le lase cât mai multă speranță și să le producă cât mai puțină suferință. Mai bine a suferit El, până în ultima clipă. Timp de trei-patru ani și-a purtat boala în liniște. Suferea în tăcere, mânca foarte puțin, până în clipa când nu a mai putut mânca nimic, nici chiar să bea apă, și au apărut vărsăturile. Atunci a cerut să fie dus la Cluj.

Era în Postul Paștelui, în aprilie 2013. Văzându-l atât de grav, cei din jur au vrut să-l ducă mai aproape, la Iași. O doamnă din Suceava, iubitoare a Părintelui, care are o situație financiară foarte bună, s-a oferit să-l transporte în cele mai bune și rapide condiții la Viena, unde să-i plătească cei mai buni medici pentru a primi cel mai bun tratament. Părintele însă a zis: „Mă duc la Cluj, pentru că acolo este doctorul meu!”.

Au ajuns la Cluj duminică seara, 21 aprilie 2013, și a fost preluat la spitalul Clujana, în același salon unde fusese internat în urmă cu trei ani. Eu nu știam nimic de venirea lor la Cluj și de problemele părintelui. Echipa de acolo a început investigațiile luni dimineața. Se contura un diagnostic sever. În jur de prânz, maica Iustina m-a anunțat că Părintele Iustin este la Clujana, în stare destul de gravă. Am mers imediat, am văzut investigațiile, am discutat cu medicii de acolo. Era vorba de o tumoră avansată a stomacului, care bloca evacuarea acestuia, fără metastaze. Părintele, care avea 94 de ani, era emaciat, denutrit, anemic, extrem de slăbit. Abia putea vorbi, nu mâncase de două-trei săptămâni, nu băuse lichide de câteva zile. (…)

După ce toată echipa a căzut de acord cu diagnosticul, stadializarea și atitudinea de urmat, mi-a revenit mie sarcina de a-l informa pe părinte, eu fiind chirurg și oncolog. M-am gândit mult cum să-i spun, ce și cât, cum să formulez. Mi-am făcut mai multe scenarii, am căutat cuvinte alese. Cu toată experiența mea de 22 de ani în domeniul chirurgiei cancerului, când am intrat la Părinte îmi frământam mâinile și îmi frângeam degetele. M-a primit cu: „Doctore, bine ai venit! Fii binecuvântat!”. Mi-a transmis din nou multă liniște. M-am relaxat, am uitat toate scenariile. Mă privea și simțeam din nou că știe tot, citește în mine, că se desfășoară ceva ce nu trebuia să se desfășoare. Nu mi-a fost greu. I-am spus că am fost solicitat de Maica Iustina, că mi-au spus simptomele și istoricul, că am văzut analizele și tomografia. A zis: „Așa, până aici foarte bine!”. I-am spus că la ieșirea din stomac este ceva, nu știm încă exact ce, care blochează evacuarea, și de-asta varsă și nu poate mânca. S-a uitat în ochii mei și a zis: „O tumoare, nu?”, am răspuns imediat „Da” (nu aș fi putut altfel. Noi aveam deja biopsia!). A zis „Așa, bineee!”. Apoi, cu un ușor zâmbet, uitându-se fix în ochii mei, a zis: „Dacă Maica Domnului mi-a dat asta, o ducem așa cum este. Mai departe. Ce facem cu tumoarea?”.

I-am spus (deja chiar relaxat) că starea actuală a sfinției sale nu permite o operație, că nu s-ar vindeca după, că e prea slăbit acum și că noi ne-am gândit să-i montăm un tub în interior, să se poată alimenta, să lăsăm tumora pe loc o perioadă, să-i dăm perfuzii, apoi mai vedem. Mi-a cerut mai multe explicații, chiar să-i și desenez cum e blocat stomacul și cum e tubul respectiv, apoi a acceptat zicând: „Facem! Acum? Unde mergem?”. I-am zis (eram deja atât de relaxați toți, încât zâmbeam), că nu azi, vom organiza și în câteva zile, după o necesară pregătire, o vom realiza. Am vorbit și despre anestezie, și despre consecințe. Ne-a dat binecuvântare – și operația s-a desfășurat. (…)

După amiază, părintele era din nou în salonul său, cu stare bună, și începea să se alimenteze. S-a și împărtășit. În zilele care au urmat, starea a fost tot mai bună, prindea puteri, putea mânca, continuam și alimentarea intensivă parenterală. (…)

Răul trebuie scos!

Deja mă lămurisem că nu e deloc un pacient obișnuit – e altceva, e o situație aparte, poate chiar rolurile sunt schimbate. Pacientul știe ce urmează, doctorul trebuie să-și dovedească credința, omenia, puterea, demnitatea, iubirea. Mă aștepta: „Spune, doctore, ce urmează să facem?”. I-am prezentat situația cum am știut mai bine și mai corect: că am terminat analizele, am conturat diagnosticul și ne gândim ce atitudine să adoptăm în continuare, este vorba despre o tumoră gastrică avansată, care evoluează probabil de multă vreme, poate de mai mulți ani. A dat afirmativ din cap și a spus: ”Cel puțin trei…!” A ascultat tot fără să pună întrebări. Aveam senzația că îi spun doar lucruri cunoscute, pe care le știe. I-am spus că sunt mai multe variante: 1. Să se intervină chirurgical, să se scoată tumora; este varianta cea mai bună pe termen lung, potențial curativă, însă cea mai grea și cea mai riscantă; presupune o operație grea, în anestezie generală, care e cu multe riscuri la 94 de ani și cu un singur plămân; trebuie scos tot stomacul și construit altul din intestine, ceea ce e riscant deoarece, la vârsta înaintată și deficitul proteic, s-ar putea ca intestinele să nu se prindă, să nu se „lipească”, ceea ce ar duce la mari complicații, greu de tratat sau poate chiar fatale; 2. Să rămână tumora pe loc, neoperată, astfel eliminând riscurile anesteziei și chirurgiei majore, dar să încercăm să o distrugem prin radioterapie și chimioterapie; radioterapia presupune ședințe zilnice de iradiere timp de circa șase săptămâni la Cluj sau Iași, are o eficiență extrem de mică în tumorile gastrice avansate, e greu tolerată și cu unele efecte secundare; chimioterapia nu poate fi decât una „ușoară” la 94 de ani și, probabil, nu va putea opri evoluția tumorii, în schimb, probabil, va adăuga unele suferințe secundare; oricum, cu mult efort, aceste tratamente oncologice ar putea aduce foarte puțin; 3. Să nu facem nimic, nici operație, nici tratamente oncologice, să ne bazăm pe endoproteză cât timp va rezista, eventual pe ceva tratamente naturiste, să continuăm alimentația parenterală atât timp cât se poate (părintele nu prea avea vene periferice accesibile, abia i-am pus perfuziile) și practic să asistăm la evoluția bolii, așa cum va fi ea și atâta cât duce organismul.

A ascultat atent, nu a întrebat nimic, înțelesese sau știa totul. Era liniștit și privea undeva în jos.(…) Dintr-o dată și-a ridicat privirea spre mine, parcă înviorat că luase o decizie, m-a privit liniștit și, cu zâmbet, a spus: „Doctore, e rău acolo, nu? Păi RĂUL TREBUIE SCOS! Ce mai stăm? La operație!”. Am știut din acel moment că va fi totul bine la operație și am mers înainte cu încredere.

L-am întrebat pe Părintele unde vrea să fie operat. Intra în discuție spitalul Clujana, unde era internat și unde există o secție de chirurgie condusă de prof. Nicolae Constantea; Clinica Chirurgie III, de la Institutul de Gastroenterologie, specializată pe chirurgia stomacului, condusă de prof. Cornel Iancu; Institutul Oncologic, unde lucrez eu și unde este un serviciu chirurgical bun și cu o terapie intensivă bine dotată; într-o clinică privată din Cluj, unde condițiile de dotare ar fi maximale. Părintele a răspuns scurt: „Mergem la Oncologie!” L-am rugat să aleagă ziua operației. A spus că după Paști, poate vineri de „Izvorul Tămăduirii”. (…)

Intervenția chirurgicală a avut loc în dimineața de joi, 9 mai 2013. În jurul Părintelui au fost cinci chirurgi (printre care și un fiu duhovnicesc venit din SUA), trei anesteziști cu experiență și mai multe cadre medii. Nu au fost incidente nici la anestezie, nici la operație. Totul a decurs lin și simplu, ușor și direct, în ciuda vârstei și multiplelor tare organice. Noi, echipa chirurgicală, ne-am simțit ghidați, ajutați, îndrumați și protejați de puteri supranaturale, am avut și liniște și înțelepciune și siguranță. Cu noi au fost Sfântul Doctor Luca al Crimeii și Maica Domnului, ale căror icoane le-am dus în sala de operație la dorința Părintelui Iustin. De altfel, icoana Sfântului Doctor Luca ne protejează, de atunci, în continuare, fiind rămasă la dorința Părintelui în blocul nostru operator.

„Dacă așa vrea Dumnezeu și Maica Domnului, așa este”

Nu au fost incidente, dar tumoarea a fost mai tare decât noi. Nu a putut fi extirpată. (…) Operația a constat în explorare, montarea unor catetere în intestin și în venele gâtului pentru o alimentație artificială mai eficientă, și atât. În zilele care au urmat Părintele și-a revenit repede, a reînceput să se alimenteze, a primit vizitatori.

Când l-am informat despre desfășurarea operației, a primit vestea cu liniște, ca și cum știa deja și aștepta doar să vadă cum îi spun eu. A zis: „Dacă așa vrea Dumnezeu și Maica Domnului, așa este. Trecem noi și peste asta. Nu, doctore?…” Nu s-a plâns niciodată de nimic, mai ales de durere. Cei apropiați, care nu s-au dezlipit niciun moment de lângă sfinția sa, ne spuneau că îl văd cum se chinuie uneori de durere, dar nu cere nimic, iar dacă îl întrebau dacă îl doare, zicea: „Ei, puțin…”, ceea ce trebuia considerat durere mare.

Deși a primit cele mai puternice antibiotice, în asociere terapeutică, precum și o alimentație intensivă, atât pe cale naturală, cât și prin tubul intestinal și prin venă, după cinci zile a făcut o complicație: țesuturile fiind atât de slăbite și de laxe, orificiul creat în intestin prin care s-a introdus tubul de alimentare, în loc să se strângă pe tub, s-a lărgit, iar conținutul intestinal a ieșit la nivelul peretelui abdominal și a determinat o infecție care i-a cuprins mușchii abdomenului. Atunci când semnele (clinic, analize, tomografie…) se conturau clar în direcția unei reintervenții chirurgicale, l-am informat pe părinte, care a spus: „Mergem! Facem! Să-i dăm drumul, cu Dumnezeu înainte! Trecem noi și peste asta. Doctore, fă ce trebuie!”.

Am reintervenit miercuri, 15 mai. A suportat bine anestezia și intervenția, care a fost mai mare decât prima. Am curățat larg toate zonele infectate, am mutat tubul de alimentație, dar nu l-am scos, am spălat și dezinfectat țesuturile. De data aceasta am fost doi chirurgi și un anestezist, echipa minimă, dar tot protejați de Sfântul Doctor Luca. Operația a durat spre două ore și a fost destul de impresionantă, deoarece țesuturile fiind slăbite, infecția a făcut distrugeri destul de mari. Nu puteam eu să știu atunci că, încă de multe ori, voi mai avea de făcut această curățare, chiar și mai mare decât acum, și în alte condiții, chiar în chilia Părintelui… Problemele însă doar începeau…

Evoluția a fost din nou bună: tuburile drenau curat, am reînceput alimentarea, starea generală se ameliora, plăgile s-au vindecat. A primit în spital mai mulți vizitatori importanți, printre care trei mitropoliți: de la Cluj, al Moldovei și al Parisului. Totuși, organismul Părintelui era tot mai slăbit, în ciuda alimentației intensive. Nu mai asimila aproape nimic, boala nemiloasă mergea înainte. Atunci când plăgile erau aproape vindecate, iar starea generală i-a permis, părintele a dorit să meargă acasă. Se alimenta, nu avea dureri, nu sângera, avea tranzit digestiv, era slăbit, dar într-o stare mult mai bună decât cea în care venise de la Cluj. Deși nu era complet rezolvat chirurgical, i-am acceptat dorința de a se întoarce acasă. Avea încă șase tuburi. (…)

Evoluția părintelui a fost bună și stabilă câteva zile, după care joi au început să apară probleme la operație, care pe vineri s-au agravat. Am mers sâmbătă la Petru Vodă cu pansamente și trusă medicală (deși aveam să descopăr că acolo exista tot ce era nevoie) și cu câteva medicamente. Acolo, în chilia de la mănăstirea Paltin, am făcut o nouă mică operație de curățire a plăgii, toaletă, rearanjarea drenajelor, permeabilizarea tuburilor. Am mers cu emoții de ce voi găsi și cum mă voi descurca în condițiile unei mănăstiri, însă totul a decurs extrem de bine și ușor, am avut tot ce era nevoie, s-au respectat toate regulile de sterilitate, am avut ajutoare competente și binevoitoare și, în mod cert, am avut sprijin divin.

Părintele Iustin s-a simțit din nou bine în zilele următoare, a mâncat, a primit credincioși. Miercuri, 29 mai 2013, s-a mutat la Mănăstirea Petru Vodă (cea din deal), în prima sa chilie, ca să fie mai aproape de obștea de călugări. Din nou, totul a mers bine peste săptămână, dar situația s-a înrăutățit vineri. Am mers din nou la Petru Vodă, am făcut o nouă operație de curățire a plăgii, ceva mai amplă, de data aceasta în chilia sa din deal, însă parcă în condiții tehnice mai bune. Parcă eram în sala de operații. Anestezia a fost perfectă (dr. Anamaria), operația a reușit perfect. În dimineața următoare, Părintele era altul, cu stare mai bună, s-a împărtășit, a dat binecuvântări.

Am stat de vorbă cu părinții de la mănăstire, care doreau informații medicale directe, de la „sursă”. Le-am explicat ce se întâmplase. Răspunzându-le la întrebări cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Cluj, legat și de articolul calomniator apărut în Cotidianul legat de declarațiile preotului Ion Mihai Pop din Chiochiș – Bistrița, am confirmat că, în absolut toate momentele și etapele diagnosticului și tratamentului, l-am informat detaliat pe părinte, i-am cerut părerea și sfatul, iar decizia i-a aparținut sfinției sale și nu nouă; acestea pot fi confirmate de cei care au fost prezenți și de documentele din dosarul medical, semnate de părintele Iustin.

Ultima dată, vineri 14 iunie 2013, din cauza contactului prelungit cu plasticul și siliconul tuburilor, cu pastele, prafurile și soluțiile folosite la îngrijirea plăgilor, pe niște țesuturi friabile, a apărut o hemoragie din peretele abdominal, la început mică, însă care dădea semne să crească. M-au anunțat imediat, era după amiaza, eram la consultații. (…)

Am ajuns la Petru Vodă spre miezul nopții, vineri spre sâmbătă. Totul era pregătit, acolo în chilia Părintelui, ca într-o sală de operații: halate de unică utilizare, seturi de câmpuri sterile, câteva truse de instrumente sterile cu tot ce ai putea avea nevoie, oxigen, toate condițiile de anestezie generală, doi medici anesteziști (unul din America), încă un chirurg (din America) să mă ajute, încă o doctoriță și două asistente, mai multe surse de lumină, toate medicamentele, pansamentele și soluțiile necesare, și, mai ales, foarte multă bunăvoință și iubire. Părintele era stabil, hemoragia continua, dar nu era mare. Cum aș putea să spun că nu este mâna Domnului? Cine s-ar fi putut aștepta la o astfel de pregătire într-o chilie de mănăstire?

Am intervenit rapid. Imediat ce am desfăcut pungile și pansamentele am văzut sursa hemoragiei, era superficială, în mușchii peretelui abdominal. Compresiune imediată. Un punct de sutură. Hemostaza a fost obținută în mai puțin de un minut. Sursa era unică. Totul era uscat. Cum să nu spun că este mâna Domnului?

Am scos toate tuburile. În sfârșit, după cinci săptămâni. Am debridat plaga, nu a fost greu, nu erau necroze, plaga arăta bine. Am făcut o toaletă bună și am suturat plaga. În sfârșit, după cinci săptămâni, toate operațiile erau închise, nu erau secreții, plaga era uscată. Pansament.

În ziua următoare, sâmbătă, spre după amiază, când am plecat spre casă, pansamentul era tot uscat. Nicio secreție, nicio hemoragie. Plaga se vindecase. Părintele era conștient, stabil, tensiune și puls bune, analize bune. Mi-a mulțumit (tot sfinția sa, când eu eram cel care trebuia să mulțumească); mi-a dat ultima binecuvântare (eu nu știam că e ultima); i-am sărutat mâna dreaptă. Am plecat acasă împăcat: ieșise din nou bine, parcă cel mai bine, deși situația fusese cea mai gravă. Nu știam că fusese ultima dată când mi-a fost dat să-l pot atinge..(….)

”Prin Părintele Iustin am simțit puterea Divinității”

Viața mea este altfel după ce l-am cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu. Are sens. Îmi știu menirea, rolul. Am mult mai multă putere și încredere. Știu ce am de făcut și că, dacă fac ce trebuie, va fi bine. Știu că Îl am pe Iisus Hristos alături atunci când fac ceea ce trebuie, chiar cu orice sacrificii. Prin tot comportamentul său, părintele mi-a arătat cum se poate trăi pentru Hristos și întru Hristos, cum să dăruiești, ce înseamnă să-ți iubești aproapele, a stabilit un standard. Este un exemplu viu, real, palpabil. A arătat că se poate, că nu sunt doar vorbe. Și mi-a demonstrat în permanență ce mare este Dumnezeu, ce mare este puterea, milostivirea și iubirea lui Iisus Hristos. Prin Părintele Iustin Pârvu am simțit puterea Divinității.

Îi mulțumesc în permanență, zi de zi, părintelui Iustin, că a existat în viața mea. Știu că nu sunt demn nici să stau în preajma sa, pentru că puțini sunt cei care se pot ridica la înălțimea dragostei și jertfelniciei sale, iar eu sunt foarte departe de asta. Însă faptul că am avut prilejul să-l operez și să-l îngrijesc este pentru mine un imbold, un semn de încredere, de dragoste divină, o binecuvântare. Binecuvântarea este a mea, eu am fost cel „câștigat”, chiar dacă am depus o muncă și un efort în cele două luni cât l-am avut în grijă. Eu nu am putut face prea mult, chiar dacă m-am străduit cu toată ființa mea, însă am primit în schimb multă dragoste, încredere, putere, curaj, nădejde.

Mulțumesc, Părinte Iustin!

 

Dan Tudor ENIU

Cluj Napoca, 2 februarie 2014

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here