Creștinii trăiesc ultimele zile din Câșlegile de Iarnă (din latinescul caseum ligat – ”legarea brânzei”) cu o anumită emoție. Se apropie Postul Mare, o perioadă când, pe lângă regimul alimentar, se schimbă și atitudinea oamenilor. Creștinii devin mai iertători, mai miloși, mai generoși. Așa ar trebui să fie mereu, dar încă nu au înțeles în totalitate Învățăturile Hristice ale Mântuitorului din Noul Testament. Sau nu s-au preocupat suficient să le înțeleagă și să le aplice în viața proprie. În această săptămână se mănâncă din produsele de frupt: lapte, brânză și alte produse lactate, ouă și aluaturi, pentru a pregăti organismul pentru Postul Mare, cu sufletul curat (alb, după expresia strămoșilor).
Obiceiuri de altădată în Joia Furnicilor
Unele obiceiuri creștine locale au împrumutat din superstițiile oamenilor, amestecând tradiția. Dar acest lucru nu trebuie privit ca un lucru rău, atâta timp cât obiceiurile umane nu interferează cu sacrul spiritului. Și, mai ales, să ne amintim că multe din obiceiurile de altădată au un sâmbure de adevăr spiritual. Multe ”vorbe din bătrâni” conțineau deopotrivă pedepse și recompense pentru diferite activități umane, deoarece, în acest fel, se făcea educația spirituală pentru o populație insuficient evoluată spiritual.
În unele zone ale țării, se recomanda ca în prima zi din această săptămână să se țină post negru, pentru a scăpa definitiv de șoareci, iar pentru a scăpa de purici bătrânii spuneau că trebuie să se mănânce urzici.
În Săptămâna Albă, pe lângă Marțea Ciorilor, țăranii de altădată serbau și Joia Furnicilor. Această sărbătoare are legătură cu cultul morților și cu faptul că strămoșii credeau că sufletele celor plecați în lumea de dincolo se întorc și iau înfățișarea unor animale.
În Joia Furnicilor se punea pe un mușuroi o turtă unsă cu unt, ca să se asigure că furnicile nu năpădesc gradina și casa.
Săptămâna Alba se încheie cu Lăsatul Secului sau Zapostitul de Paști. În această zi, oamenii se întâlneau la rude sau la prieteni. Femeile pregăteau bucate din produse de brânză, nelipsind niciodată laptele cu tocmagi și învârtitele, iar bărbații se ocupau de muzică. Se mânca pe săturate, se bea și se dansa până nu se mai putea, deoarece în acest post nu se fac petreceri. De asemenea, oamenii își cereau iertare unii de la alții.
O tradiție mai rar întâlnită se referă la copiii care strănutau în această zi. Ei primeau în dar de la părinți un ban sau un miel, un mânz, un vițel, după posibilitățile fiecărei familii.
De Lăsatul Secului, mai avea loc și obiceiul Strigarea, sau Strigatul peste sat. Doi sau mai mulți flăcăi, aflați pe două dealuri sau în copaci, strigau în fața întregului sat ironii la adresa sătenilor care încălcau morala din moși-strămoși, fiind un fel de tribunal tradițional. Acești flăcăi, care strigau, întruchipau spiritele strămoșilor nemulțumiți de comportamentul urmașilor! Și, pe vremuri, cei admonestați astfel chiar se rușinau!
Mărțișorul – mit sau tradiție?
Tradiție milenară, pre-creștină, păstrată pe teritoriul României, Republicii Moldova și Bulgariei, sărbătoarea Mărțișorului anunța încă dinaintea erei creștine înnoirea, renașterea naturii, începutul noului an. Strămoșii noștri serbau Anul Nou la 1 martie.
Unii cercetări consideră drept dovezi ale existenței mărțișorului pe teritoriul românesc descoperirile de la Schela Cladovei, lângă Severin. Aici s-au descoperit urmele unei civilizații vechi de 8.000 de ani. Alți cercetători menționează zona Brețcu, din județul Covasna, unde au fost descoperite podoabe romane, albe și roșii, din ceramică, destinate a fi înșirate pe un fir. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că, la origini, mărțișoarele erau amulete – din pietricele sau ceramică – albe și roșii, înșirate pe fir bicolor (inițial alb-negru, ulterior roșu-alb). Acestea aveau rolul de a duce noroc (copiilor), frumusețe (fetelor), și de a oferi protecție de-a lungul anului împotriva farmecelor și bolilor.
Obiceiuri și tradiții de Mărțișor
Cele două fire de lână sau mătase – unul alb și altul roșu – pe care femeia cea mai bătrână din familie trebuia să le răsucească împreună pentru a confecționa câte un mărțișor fiecărui membru al familiei, indiferent de sex și vârstă, reprezintă una dintre modalitățile de concretizare a străvechilor credințe legate de sosirea primăverii.
Pe 1 martie, atunci când iarna trebuia să plece, lăsând cale liberă primăverii, oamenii credeau că, prin firul mărțișorului, numit uneori și ”funia timpului”, se marchează pragul dintre cele două anotimpuri. Mai demult, poate cu o sută de ani în urmă, mărțișorul era pentru români un adevărat simbol al primăverii.
Culoarea celor două fire ale mărțișorului avea o semnificație bine știută de toată lumea: roșul exprima culoarea sângelui, vitalitatea, ”tinerețea fără bătrânețe”, căldura mult-așteptată, iar albul era mesagerul purității.
În vechime, albul era considerat și simbolul luminii, al soarelui aducător de fertilitate pământului și de fecunditate tuturor viețuitoarelor, inclusiv femeilor.
Datina mărțișorului amintește și de acele timpuri vechi, când anul avea doar două anotimpuri, legate de moartea și renașterea naturii. Prin dată – în prag de primăvară – și prin semnificația șnurului, mărțișorul devine un simbol al renașterii universului și al redefinirii existenței umane. Mărțișorul se oferă celor dragi, indiferent de sex și vârstă – copiilor, fetelor și feciorilor, părinților și prietenilor -, pentru a le proteja viața de orice imixtiune a răului, știut sau neștiut, văzut sau nevăzut.
Cât se poartă Mărțișorul?
În unele zone, mărțișorul se poartă 9 zile, până la Mucenici (Cei 40 de mucenici din Sevastia). În alte cazuri, mărțișorul se poartă însă până când înfloresc măceșii sau florile din grădină. Fetele își lăsau șnurul pe flori, având convingerea că se vor bucura de frumusețea și gingășia acestora. Ele sperau astfel să dobândească o piele albă și obraji rumeni, devenind aidoma florilor, frumoase și iubite de toată lumea. Femeile măritate legau șnurul mărțișorului pe crengile înflorite ale unui arbore roditor, sperând că, tot prin transferul magic de calități, vor avea parte de ”rodnicie și noroc” în viață și în familie”, a mai spus etnologul Doina Ișfănoni.
