Dr. Gh. Iacomi, o legendă a cetății noastre

Cu un secol în urmă, la 19 aprilie 1914, venea pe lume, în Moldova de sub munte, la Piatra Neamț, un pui de român cu nume de italian, Gh. Iacomi. Ca orice copil năzdrăvan, proaspătul pietrean a visat să ajungă „cineva”, „un domn important”. Nu superman, nu superstar, ci super-medic, un chirurg adevărat, cu har. Și a ajuns, prin muncă și studiu, luând pildă de la frații lui: Constantin – inginer forestier, Dimitrie – chimist și fizician, Ana (căsătorită Gaftoescu) – reputat stomatolog. A descifrat primele buchii la școala din Mărăței, de pe str. Dr. Ghe. Iacomi. Nu sună frumos? A stat cu fața la nepotolitul râu Bistrița și a drumețit pe toate cărările Cernegurei. Mama Natură l-a vrăjit din timpul liceului făcut la „Petru Rareș”, cu profesori de mare prestigiu științific și pedagogic. Dintotdeauna Medicina a fost o facultate grea. Nu este pentru oricine. Are:

„72 de tratate/Despre boli, anatomie,/Nașteri, glande, chirurgie/Regimuri și terapie”.

Muncă, muncă, muncă!

La începutul secolului trecut, târgul Pietrei nu avea ulițe pietruite – cu excepția str. Roznovanu – trăsurile erau în vogă, iar Fanfara Militară cânta în fiecare duminică la Grădina Publică, ascunsă sub niște castani stufoși și răcoroși. Plozii mahalalelor umblau desculți, se jucau în colb și cântau „Dacă pui mâna pe voi, vă mănânc cu usturoi”. Pe atunci, Sănătatea se plimba cu birja pe la pacienți. Cine avea nevoie de medic, îl aducea la domiciliu, cu trăsura. Bolnavul plătea și trăsura, și consultația. Doctorul stabilea diagnosticul și făcea o rețetă. În final zicea: „Să facă injecțiile astea și să ia hapurile prescrise, din două în două ore. Dacă nu-i trece, Dumnezeu cu mila!”. Amin! Fiecare mahala avea medicul ei. În mahalaua Precista cel mai căutat era dr. Coșoreanu. În aceste condiții a plecat la facultate să se facă doctor chirurg tânărul Iacomi.

Cum, în anii studenției mele de la Iași, am stat la gazdă cu un medicinist, le cunosc bine metehnele. În primul rând, camera era dominată de un craniu uman pe post de veioză și un schelet de om prezentabil, agățat în cuier. Cărți și cursuri peste tot: pe masă, pe noptieră, pe dușumea. Și astăzi îl aud întrebând: „N-ai văzut cursul Bolile sistemului nervos?”. Întotdeauna răspundeam „Niet!” și scandalul era gata. Nu știu cum s-a comportat studentul medicinist Iacomi la București, dar știm că în 1939 a absolvit Facultatea de Medicină „magna cum laudae”. Asta înseamnă că a fost și la cursuri, și la seminarii, și la lucrările de laborator, și, și, și. Mai înseamnă sesiuni de examene cu cele mai mari somități ale momentului. Dacă la Iași dominau chirurgia universității Chipail și Oblu, somitățile Bucureștilor pot fi descoperite în cartea „35” a medicului Virgil Răzeșu.

Școala vieții

În vara anului 1941, în urma celebrului ordin dat de gen. Antonescu din Piatra Neamț din trenul blindat „Patria”, Armata Română trece Prutul pentru a elibera ținuturile românești furate știți dvs. de cine. Printre soldați, și medicul chirurg Gh. Iacomi. Atenție! Ca medic, nu combatant. Cum, în Bătălia celor 33 de zile pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutul Herța au căzut la datorie: 1268 de ofițeri, 566 de subofițeri și 29741 trupe (20 % din efectivele angajate), medicul Gh. Iacomi n-a șomat. A operat și ziua, și noaptea. Ca la război: fără morfină, fără cloroform, fără niciun anestezic. Cu călușul în gură, pentru că Armata Română n-a fost pregătită de război niciodată. Dintotdeauna am fost luați prin surprindere. Mulți soldați români au murit neștiutori, liniștiți, uneori cu un surâs pe gura strâmbă, în vreme ce ascultau vorbele domoale ale doctorului, de mângâiere și speranță. Dr. Gh. Iacomi a însoțit soldații români de la Prut până la Cotul Donului. A văzut moartea cu ochii la tot pasul, iar faptul că a trecut Nistrul, nu s-a uitat niciodată. A văzut munți de morți mutilați, înghețați, scoși din cimitire de Katiușa rusească, de bombardamentele „eliberatorilor” cu stea roșie în frunte. Cine participă la un carnagiu mondial nu poate uita niciodată prin ce a trecut. Tare ca piatra munților săi iubiți, dr. Iacomi s-a întors la baștină, întreg și nevătămat. Așa a vrut Dumnezeu.

Halatul alb – obligatoriu imaculat

Pietrenii și toți pacienții veniți de aiurea doreau să-l vadă pe medic în halatul lui alb, apretat, imaculat. Era charismatic și insufla încredere. Oamenii aveau încredere în cuvântul său și-l așteptau. Ghicea boala cu ușurință și insufla speranțe în sufletul bolnavului. Cu pacienții se comporta ca un părinte, mai ales cu cei sărmani. Când treci prin grozăviile unei conflagrații mondiale catastrofale nu există decât două posibilități: ori înnebunești, ori devii un OM adevărat. Tânărul chirurg Iacomi a îmbrățișat varianta a doua. S-a întors în mahalaua copilăriei lui și a început să urce Golgota. Prin munca de zi cu zi, prin concursuri. A ajuns medic primar, șef de secție la Chirurgie, director de spital, probabil după dr. Dimitrie Ernici. A executat zecii de mii de intervenții chirurgicale, de la cele mai simple la cele mai complicate. Stătea în spital zile întregi, alături de cei „hăcuiți” de bisturiul lui. A pus bazele vetrei de chirurgie din Piatra Neamț, lărgită și modernizată mai târziu de medicul Virgil Răzeșu și Iosif Koszeghi. Când avea „cazuri” grele, terminate prost, venea tainic în spital și închidea pleoapele celor suferinzi care părăseau viața. Pe vremea chirurgului Iacomi, nu se închideau spitalele, nu se reducea numărul de paturi, pacienții nu-și cumpărau medicamente singuri, iar yesmenii politici și politrucii lipseau din peisaj. Doctorii făceau medicină, de asta învățau șase ani carte. Măcăiala politică lipsea cu desăvârșire din spital și era bine.

Opera de vis

Medicul cu „mâinile de aur”, despre care facem vorbire, nu iubea numai bisturiul. Cocheta permanent cu revistele de specialitate în care și semna: Chirurgie, Clujul medical, Moldova medicală, Timișoara medicală… A fost inițiatorul prestigioasei manifestări numită „Reuniunile chirurgilor din Moldova”, cu debut în 1971. De obicei, respectivele reuniuni la care participau somități științifice (Djuvara) se organizau la Piatra Neamț, la TT, la Durău, pe Ceahlău… Se organizează și astăzi, de urmașii medicului Iacomi. A fondat filiala Neamț a Uniunii Societăților de Științe Medicale. Era omul bisturiului cu viața organizată după rigorile profesiei: culcatul devreme și sculatul de dimineață. Nu obișnuia să consume whiskey înainte de operație, ca să-și facă mâna. Era echilibrat până la Dumnezeu. Colegii de breaslă îl bănuiau a fi epicurian. Oare? Epicurianul are convingerea că viața trebuie trăită așa cum e, după ce a crezut că poate fi modelată după voință. E resemnarea în fața soartei, filosofie românească. Pentru activitatea sa prodigioasă, a fost decorat cu: Medalia Muncii, clasa a III-a în 1954 și 1973, Medalia Tudor Vladimirescu – 1969, Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii – 1972, Ordinul muncii sanitar – 1973. În semn de înaltă recunoaștere a activității sale științifice, de întemeietor al școlii moderne medico-chirurgicale în județul Neamț, în 1981 i s-a conferit Bisturiul de aur, iar în 1997 a primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Piatra Neamț (post mortem). Că strada pe care a copilărit chirurgul se numește Dr. Gh. Iacomi, știu toți puștanii din cartierul Mărăței. Cu Bisturiul de aur, primit pe vremea partidului unic a operat și în vis. Tare aș mai vrea să văd și astăzi o astfel de minune.

Doctorul munte

Chirurgul pietrean cu mâini „de aur”, omul de bună cuviință, discreție și modestie, era zărit peste tot. Îl puteai vedea la vernisaje, lansări de carte, evenimente culturale pe care nu le scăpa. Paradoxal, iubea și muntele, Ceahlăul era „casa lui” din timpul liber. L-am văzut, copil fiind, nu o dată în mahalaua Precista, pe str. Dima Costinescu, în curtea muncitorului Covrig de la „Mucava” pregătind expedițiile spre Ceahlău. Muntele îl încărca energetic pentru a rezista stresului din sala de operații. Iubea frumosul, opera, opereta, natura. Savura „melodia născută din vuietul apei”, oftatul brazilor, ciripitul păsărelelor, boncănitul cerbilor. A bătut toate potecile Ceahlăului, cunoștea toate izvoarele și pâraiele, cabanele și cabanierii. Vibra cu toată ființa când ciobanii bătrâni îi narau legende cu Dochia, Decebal și Traian. A scris despre muntele magic, Ceahlău, în reviste (România Pitorească, Muntele), în ziarele locale pietrene, semnând rubricile: Atlas turistic, Ocrotiți natura, Drumețând în Ceahlău cu Dr. Iacomi. Este autorul lucrărilor: Ceahlăul, Ghid turistic, București 1969; Ceahlăul și Lacul de la Bicaz, București 1963; Masivul Ceahlăul, Hartă turistică, București, 1983; Ceahlăul în spiritualitatea românească, Cluj, 1991; Din trecutul vieții monahale și creștinești în zona Ceahlău, Iași, 1998; Ceahlăul, Ghid turistic. Invitație la pelerinaj… În redactarea tuturor lucrărilor, iubitorul de munte Iacomi a fost sprijinit de tovarășa de viață, distinsa Doamnă Georgeta Iacomi, inginer chimist din „dulcele târg” Iași. Charismaticul doctor a fost membru al Clubului Alpin Român din 1939, președinte al Asociației de Turism „Prietenii Ceahlăului” și președinte de onoare al Clubului Alpin „Petrodava” din Piatra Neamț. A inițiat și participat la concursurile de orientare turistică „Ștafeta munților”…

Fără bisturiu

Dr. Gh. Iacomi, de la nașterea căruia se împlinesc în aprilie o sută de ani, a fost tare ca stânca Ceahlăului. A înfruntat viața cu fruntea sus, fără lamentări, fără compătimiri. Cu zâmbetul pe buze. Și-a dat seama că se apropie sfârșitul când n-a mai avut bisturiul în mână. Când n-a mai operat nici în vis. Urmarea? Chirurgul n-a mai vrut să trăiască. Pur și simplu. Organismul lui atletic n-a mai luptat. Stăpânul lui era plecat, plecase pe muntele sfânt. S-a stins la 18 octombrie 1991, la Piatra Neamț, la Spitalul Județean căruia i-a dăruit atât de mult din sufletul său și neodihna sa. A iubit toată viața orașul de sub Pietricica, profesia de medic, familia (pe Ionuț) și Mama Natură. Pentru pietreni, Domꞌ doctor e legendă și așa va rămâne pentru totdeauna. Face parte din galeria oamenilor deosebiți, de mare prestigiu. Astfel de oameni lasă în urma lor, după moarte, o dâră de lumină. Închei, citând nu întâmplător, un uitat catren de Eftimiu:

„Cu fiecare dintre cei/De care viața ne desparte/Plecăm și noi, lăsând o parte/În fiecare dintre ei”…

Dumitru RUSU