Bunica și postul ei tăcut

Casa bunicii avea un miros special. A rachiu, amestecat cu miere și uitat într-o căniță din tablă pe marginea plitei, a prune uscate pe loșniță și a lampă de gaz. Bunica însăși mirosea special după ce umbla în dulapul cu ”minuni” din odaie, unde ținea borcanele cu dulcețuri și batoanele de vanilie învelite în celofan, cutiile metalice cu halva și jeleurile tăvălite prin zahăr pudră. Venea în bucătăria scundă, sprijindu-se cu o mână în toiag, și desfăcea degetele de la cealaltă desupra unei străchini de lut. ”Na, copchilă!”. Niciodată bucățile de rahat și cubulețele de halva n-au avut un gust mai bun. Nici prunele afumate și nici cartofii copți pe jar.

Când începea Postul Paștelui, bunica așeza pe plita din bucătăria de vară un ceaun mare în care făcea leșie, cu care spăla temeinic toate vasele și lingurile din lemn (nu-i plăceau cele ”moderne” din metal). Apoi le clătea în patru-cinci ape și nimeni n-o convingea, pentru nimic în lume, să le mai ”spurce” cu mâncare de carne. Postul ei era firesc. Nu se lăuda cu asta, nu se plângea că e greu. Vorbea puțin și nu se întindea la discuții cu satul, de teamă că ar putea cădea în păcatul de a judeca sau de a spune ceva nepotrivit. În Săptămâna Mare nu vorbea mai deloc. Muncea și dădea ordine scurte – ca un chirurg aflat în sala de operație.

Avea încă mult pământ, chiar și după ce comuniștii i-au luat la colectiv ”țarna” și grădinile din sat. Vecinii povesteau cum a fost bătut bunicul și după ce a căzut din picioare, ca să semneze. L-au ologit și n-a mai putut merge niciodată. După câțiva ani de suferință a murit. Bunica nu vorbea niciodată despre asta. Mai rămăsese cu o bucată de vreo 4 hectare la ieșirea din Almaș, cu grădina de acasă de mai bine de 5000 mp și cu o porțiune de 15 ari peste drum. Nu se topea bine zăpada și ea umbla să caute om de arat și semănat. La jumătatea postului, porumbul și cartofii erau sub brazdă. Dacă nu dovedea altfel, chema maicile de la mănăstire s-o ajute la ”pus”. Numai în grădinuță nu lăsa pe nimeni. Curăța cu mâinile ei zmeura și rărea căpșunii, spunând că asta nu-i treabă pentru ”oricine”.  Toată vara, până toamna târziu, grădinuța era plină de copii, care căutau fructele, coapte incomplet uneori, și le mâncau pe loc. Bunica nu se supăra. Era ”de unde” și pentru dulcețurile ei. Numai să nu fi călcat careva pe vreo plantă, că ocara era gata.

Curățenia de Paști

Primăverile la Almaș erau pline de bucurie. Curățenia de Paști începea cu curtea, plină mereu de o iarbă grasă și deasă în care se pierdeau bobocii de gâscă, și cu grajdul, care avea un pod mare, pentru fân, și trei cămăruțe dedesubt. ”Casa” vacii era văruită prima, apoi venea rândul cotețului de păsări, adăpostit în încăperea de alături.

Urmau merii. Livada era o nebunie de floare și zumzet de albine. Merii, toți la fel, puși ca pentru o femeie mărunțică, să ajungă să-i culeagă, erau preferații bunicii. Vorbea cu ei și le făcea rugăciuni să rodească și să-i umple camera de curat de parfum toată iarna. Văruia cu răbdare fiecare trunchi de copac. Trecea de la pruni, la peri și la nucii bătrâni de lângă gard. Când termina, toți copacii erau văruiți la fel, până la aceeași înălțime, de parcă i-ar fi măsurat nevăzută de nimeni.

Când ajungea la casă, deja spunea că treaba e aproape gata. Scotea la ”însorit” lăicerele și ștergarele țesute de ea la război, perinile umplute cu puf de gâscă și plăpumile din lâna oilor tunse cu mâna ei. Freca podelele cu peria de paie și spăla geamurile, curăța cu grijă pe sub paturile din bucătăria de iarnă, unde se întâmpla să mai rămână vreo urmă de la mieii fătați prea devreme și puși la adăpost de frig. Îi plăcea mirosul de motorină și totdeauna ștergea rafturile din cămară cu o cârpă bine îmbibată, ”ca să nu fie cari de lemn”. În două zile, căsuța ei cu ferestre verzi, care nu avea decât două cămăruțe și o bucătărioară, sclipea de curățenie.

În Joia Mare, covata ”uriașă” din pod era coborâtă la ”datorie” și bunica se apuca de cozonaci. Cuptorul era în curte, în bucătăria de vară, dar mirosul se simțea toată grădina. Lucra cu mișcări sigure. Înainte de a începe denia, coșarca ei era plină de cozonaci, acoperiți cu o pânză albă ca neaua, iar păștile cu brânză și stafide, totdeauna cu o cruce în mijloc, erau aliniate pe masă, la răcit.

Vinerea, bunica vopsea ouăle și ne trimitea pe noi, nepoții, să-i adunăm frunze mici de pe gârlă. Ne întreceam în a le găsi pe cele mai potrivite. Ea le așeza cu răbdare pe fiecare ou, le băga într-un ciorap subțire și le scufunda în ceaunul în care clocoteau foile de ceapă. Nu mânca ouă de găină decât rar, dar nu simțea că-i Paște dacă nu vopsea ”vreo două” ouă de gâscă pentru ea.

Urma rușilor…

Prima zi de Paște, curtea bunicii se umplea. A născut 10 copii și pe 4 i-a dus la groapă, dar ceilalți 6 (3 băieți și 3 fete) veneau la masă, cu familiile lor. Dacă era vreme bună, și de obicei era, toată lumea mânca în curte, unde bunica avea două mese lungi și bănci bătute în țăruși înfipți în pământ. La masă se încingeau discuții, se depănau amintiri.

Toți vorbeau despre cum arăta curtea după retragerea rușilor: oi împușcate, găini cu gâtul rupt, beciul devastat, casa furată. ”Parcă nici n-ar fi fost”, spunea bunica. I-au bătut nemții în poartă și vorbea numai despre ei. Cum au venit, în uniformă, cu mănuși albe, și i-au cerut unt și ouă. La plecare au salutat-o militărește și ea a răspuns înclinând ușor capul și ținându-se țanțoșă, deși un picior n-o mai ”asculta” încă de pe atunci. Apoi au venit rușii și s-a dat alarma în sat, că iau fetele la rând și le batjocoresc. Bunica era mai ”ferită” dincolo de apă, dar n-a stat pe gânduri. Și-a trimis băieții la stână, iar ea cu fetele s-au dus în pădure. Au stat fugare câteva săptămâni. Când s-au întors acasă, nimic nu mai era așa cum lăsaseră. Tot satul a vorbit, ani la rând, despre dezastrul lăsat de ruși. Bunica a zis doar două vorbe: ”niște porci”. Și a pus ceaunul cu leșie la fiert, să curățe după ei.

La mesele de Paști și la praznicele pe care le făcea pentru ”cei plecați la Domnul” nu i se părea potrivit să se vorbească despre ruși. Nici despre război. Îi asculta pe copii, iar când un ginere, mirat de tăria ei, o întreba cum de a trecut peste atâtea greutăți în viață, răspundea, uitându-se ușor în sus, ”M-a ajutat Dumnezeu!”.

Cristina MIRCEA

N.B. După 1989, copiii bunicii au cerut pământurile înapoi. Le-au ținut câțiva ani, apoi nu le-au mai putut lucra, că era prea mult și prea greu, iar ei erau deja bătrâni. Le-au vândut pe bucăți. Astăzi, pe pământurile bunicii se ridică Sala Polivalentă din Piatra Neamț și o sumedenie de vile în vatra satului. Curtea ei de 5000 de metri a ajuns în posesia a doi oameni de afaceri, iar căsuța cu ferestre verzi a fost dărâmată cu buldozerul. În locul ei au apărut două vile, moderne, fără pod, cu terase desupra. Livada cu meri văruiți a fost înlocuită de statui aduse din China, de un iaz cu crapi și de alei construite după sfatul unui peisagist. Gardul e din beton, iar zona e scanată de camere de supraveghere. Lume modernă.

Parteneri

Mesagerul Bacău Doi consilierii județeni liberali au demisionat din Consiliul Județean Bacău ZCH FOTO. A început asfaltarea pe strada Ștefan cel Mare din Piatra Neamț: primăria suportă doar jumătate din costuri NewsEdge Icoana îndrăgostiților, copacul cu informatori și cartierul din cartier. Istoricul Anita Sterea ne spune secretele străzilor din Cotroceni BusinessEdge Global Vision preia fostul sediu Alpha Bank. Tranzacția pentru cele două clădiri de 10.000 de metri pătrați a fost intermediată de Colliers