Povești cu pepeni și pepenari

An de an, începând din luna iulie, pepenarii ne invadează orașul, într-o dulce cotropire. Aduc cu ei camioane pline cu pepeni dungați și galbeni, „din jos”, de la Galați, Buzău, Vrancea. Mamăăăă, ce de-a bostani! Peste tot numai harbuji dolofani de-ți lasă gura apă. Și în jurul pieței centrale, recent „prăjită”, și în Dărmănești, și în Mărăței. În Precista, la umbra unui tei bătrân, un nea Gică păzește, cât e ziulica de mare, o movilă de pepeni arătoși, așezați comercial. Vinde pepeni cu 1 leu kilogramul. Visează să scape de sărăcie, că domnul Geo de la Bingo nu i-a pus miliardele în cont. Din păcate, clienții sunt pe sponci. Nu știu dacă într-o zi-lumină vinde 10 bucăți. Viața pepenarilor e complicată, seamănă cu pokerul american: ori dai lovitura și te îmbogățești, ori rămâi lefter. Majoritatea lor dau rateuri, mai ales în anii „proști”. M-am prezentat și eu în fața lui nea Gică. Am zis: „Îl vreau pe ăsta!” și am indicat un bostan baban. Omul, calificat, știe mișcarea. A scos brișca, i-a făcut țăncuș și mi-a dat să gust. L-am tras de limbă. „De unde ești, nene?”. „Din Matca – Galați. Ai auzit de ea?”. „Știu, am văzut mătcașii la televizor, munceau cot la cot cu primarul care are în proprietate vreo 17 hectare”. „Ai fost pepenar dintotdeauna?” „Nicidecum. Până la Revoluție am fost cocsar la Combinatul Siderurgic Galați. După ce premierul Adrian Năstase a dat combinatul aproape de pomană unui indian, am fost disponibilizat. La plecarea mea, combinatul mergea cu șase furnale, acum funcționează doar unul”. „Păi, cum așa?” am întrebat nedocumentat. Aici am primit un răspuns demolator: „Dom’le, istoria și-a bătut joc de cei mulți întotdeauna. Comuniștii ne-au luat pământurile și ne-au dus la Galați, unde am îmbrăcat salopeta. Capitaliștii actuali, de cumetrie, ne-au trimis înapoi la plug, să scormonim în pământ. După mine, privatizarea de care se tot vorbește este o parte întunecată a istoriei contemporane”. La asemenea argumente am schimbat subiectul rapid.

„Ce părere ai despre Piatra Neamț?”. „Îmi place. E un orășel curat, proaspăt și duminical. Totuși mă deranjează ceva, are prea mulți hoți”. „Hopa! Ne-ai zis-o!”. „Vin aici cu pepeni, de mai bine de 20 de ani. Cunosc destul de bine piața. Avem probleme cu micii hoți de pepeni, dar ne-am cam obișnuit. N-ai ce le face. Nu poți abandona pepenii care costă câteva milioane de lei și să fugi după un copil care îți fură un pepene. De regulă, când sunt fugăriți, micii hoți abandonează marfa. Mai bine zis, izbesc pepenele de pământ. Oricum, ei vor reveni și for fura un alt pepene. Așa că îi las să-și ia obolul sau le dau, uneori, câte un pepene refuzat de clienți”. Cândva, în piețele nemțene erau amenajate niște boxe de metal, padocuri, în care vânzătorii de pepeni își depozitau marfa. Au fost, dar nu mai sunt. Că, vedeți dumneavoastră, după o zi de muncă încinsă, pepenarii își numără banii și se pregătesc să se odihnească. Numai că nu pot. Din cauza hoților, fac de gardă prin rotație. Cei care se odihnesc, se întind pe unde pot, pe pături, pe saltele, pe instalațiile din piață. Ca la război. Cei mai norocoși dorm în mașinile în care și-au adus marfa. Cei care nu au somn joacă table sau cărți. „N-ai ce face toată noaptea. De regulă, e liniște. Câte un om al străzii mai vine, uneori, și ne testestează vigilența”, zice un tarabist, bine trecut de miezul vieții.

La bunicu’ Vasilică

După prăpădul din Piața Centrală a municipiului, aspectul zonei comerciale s-a degradat radical. Frumoasa și eleganta piață a dispărut din peisaj, în locul ei a apărut „un târg cu produse agricole” de toamnă, un fel de nedee mocănească. Am înțeles câte ceva din drama care s-a consumat prin incendiu și i-am compătimit pe cei loviți de nenorocire. Fiecare tarabist afectat s-a descurcat cum a putut după zicerea „Scapă cine poate”. Și au scăpat puțini. Cea mai norocoasă a fost tarabista care și-a găsit în dulapul personal, ars, condica cu cumpărătorii ce făceau piața pe datorie. A fost singura persoană care s-a bucurat după incendiul din piață. Cel puțin, așa au zis bârfitorii, zvonerii. Cine vine per pedes, spre fosta Piață Centrală dinspre gară, vede un spectacol inedit. Toate soiurile de legume și fructe ale verii sunt expuse pe trotuar, bordură, suporți improvizați, peste tot. Parcările au dispărut, iar pe carosabil găsești fără efort ardei capia, castraveți, roșii… lămâi de Argentina și tot așa. Dar cei care domină piața și preferințele unor cumpărători sunt pepenii, și marca Krimpson de Galați, și Cantalupii. Evident, improvizațiile de moment vor dispărea dacă noua piață promisă va fi inaugurată. Deocamdată, tarabiștii faultați de incendiu vin în piață cu moralul la pământ. Când se întâlnesc dimineața se salută acru: „Bonjour!”, „Ce mai faci?”, „Mulțumesc, prost”, „Mâine mai vii?”. Noroc că au oasele tari și țin la tăvăleală.

Lângă podul de peste Cuejdi tronează o piramidă de harbuji pântecoși cu următoarea inscripție istorică: „La bunicu’ Vasilică!”, scrisă pe o bucată de carton de la ambalaje. „Bunicul”, un nene voluminos, bine bronzat din naștere, nu de la soare, îmbie pe toți trecătorii să cumpere marfa expusă. E drept, nu ca la Mall sau Billa, dar asta-i situația. Rezultatul? Vânzările n-au crescut. Comerțul capitalist de pe malurile Cuejdiului n-a „explodat”. În dosul grămezii uriașe de pepeni, priveliștea este dezolantă. Saltele pentru dormit, fotolii, mese, scaun, peturi. Regulile de igienă nu se respectă decât la fațadă. Atât. Cum, de la incidentul apocaliptic, a trecut ceva timp, ar fi cazul să intrăm în normalitate. Cel puțin așa doresc locuitorii municipiului.

Povești cu pepeni

Dintotdeauna pepenele a fost pentru cei mulți și amărâți o trufanda de sezon ,care le-a adus în casă toate aromele pământului românesc. A fost dorit, respectat și consumat de toți mioriticii. Întâmplarea a făcut să copilăresc gard în gard cu un pepenar de mahala, vestit la vremea lui. Nea Stanciu. Poreclit „Speculantul”. Mahalagiii din Precista l-au încondeiat pentru că acționa ca intermediarii din piețele agroalimentare de zi. Fără să știe câte țățe are o vacă, vindea în dugheana lui din str. Unirii, nr. 47, lapte, brânză, caș, ouă și, evident, pepeni. Bostanii îi aducea din Vrancea, vara, cu căruța personală. Îi cumpăra la hurtă, la un preț de nimic, și-i vindea în Piatra, cu cât dorea. Procedeul a fost folosit și de alți samsari din mahala. Negustorii Zaharia, Olaru, Bercu, Leea… Și astăzi îmi amintesc de harbujii stivuiți în curtea vecinului. Subsemnatul și Pișta, un tovarăș de hârjoană, căram pepenii din curte în prăvălie și viceversa. „Speculantul” avea în fața dughenii sale cu clopoțel la intrare un suport în trepte (amfiteatru). Pe aceste scări erau expuse toate bunătățile pământului. Pentru serviciile noastre eram plătiți cu un harbuz de copil, pe zi. A fost primul meu job.

Munca pepenarilor nu este răsplătită. Se zbat între câmp și piață. Sunt veșnic osteniți, nemâncați, furați, bătuți de ploaie și de vânt. Merită să cumpărați un pepene care pârâie de la ei. Oriunde s-ar afla: la Piatra Neamț, la Târgu Neamț, la Bicaz… Puteți să vă umpleți portbagajul de la mașină cu bostani când vă întoarceți de la mare. Să guste și cei de acasă din „minunile pământului românesc”.

Ce era de spus, am zis. Plusez: pepenele ajută și la combaterea mahmurelii. Dacă ați sărit calul și aveți plumb în picioare și dureri de cap, apelați la harbuzul strămoșesc. Succesul e garantat. Nu pierdeți vremea pe la medici. Tot leacurile băbești vă pun pe picioare.

Prof. Dumitru RUSU