Diana Toronilă – polițista care l-a „dovedit” pe profesorul Darie

Are 23 de ani și lucrează în poliție din 2010. Este singură la părinți, nu are în familie pe nimeni cu „microbul” de polițist în sânge, dar și-a dorit de mică să „prindă hoți”. Tot de mică a avut un respect total pentru reguli și, în timpul anilor de școală, s-a gândit că ar putea deveni un „om al legii”. A optat pentru poliție, și nu pentru avocatură sau justiție, pentru că a atras-o ideea unei altfel de interacțiuni cu omul simplu, care are necazuri. A absolvit Colegiul ”Petru Rareș” și apoi s-a înscris la Școala de agenți „Vasile Lascăr” de la Câmpina.

„Când m-a dus mama, cu bagajul, la școală și poarta metalică s-a închis în urma mea, am mai vorbit puțin peste gard și apoi am avut sentimentul sfâșietor că am rămas a nimănui”, povestește Diana Toronilă. „În ciuda senzației inițiale, m-am obișnuit repede cu sistemul. Eram 7 colege în cameră și toate vorbeam în același timp. Când m-am întors acasă, nu eram obișnuită cu atâta liniște și tot timpul îmi doream să vorbească cineva. E o școală dură, dar frumoasă. Pe mine m-a schimbat mult în bine. Am devenit mult mai organizată și disciplinată. Înainte, în camera mea, toate erau vraiște. La școală aveam un singur fișet, îngust, în care trebuia să încapă de la haine și papuci, până la cărți, mâncare și produse de igienă, care, pentru o fată, nu constau doar într-un șampon și un gel de duș. Dimineața aveam jumătate de oră la dispoziție pentru spălat, îmbrăcat, făcut patul țiplă – să sară moneda pe cearșaf, și curățenie în cameră. Domnul diriginte ne verifica în fiecare zi. Era exigent, dar ținea la noi și a știut să ne învețe să fim mândri de ceea ce facem. Când răsuna «Să trăiți!» din 1404 voci, mi se ridica părul de pe mâini”.

După doi ani de „militărie”, Diana a absolvit școala de agenți cu media 9,48, o notă foarte mare, care i-a permis să opteze pentru Piatra Neamț, unde erau locuri la Biroul de poliție rutieră. Colegii au tratat-o ca pe copilul echipei: n-au lăsat-o să înghețe iarna prin intersecții și au învățat-o, pas cu pas, ce are de făcut. Un sprijin esențial, având în vedere că între teoria din școală și realitatea din teren sunt, uneori, diferențe foarte mari: „Timpul fizic din cei doi ani de școală nu ajunge să studiezi toate situațiile în care poți fi pus în activitatea de agent. Acolo faci doar primii pași, restul se cheamă experiență”.

După experiența acumulată la Poliția rutieră, Diana a cerut să fie transferată la Judiciar. „Mi-a spus că vrea să prindă hoți și am trimis-o la Biroul de investigații criminale”, ne-a declarat Paul Tablan, șeful Poliției Neamț. „Nu doar că prinde hoți, dar a instrumentat un dosar greu și complex, care a fost preluat de DIICOT cu majoritatea activităților făcute, și făcute foarte bine”.

Diana Toronilă a fost repartizată la Compartimentul Violență și este singura femeie din echipă: „Este foarte important cum ești privit într-un colectiv. La început aveam inima strânsă și-mi era teamă că se va găsi careva să mă întrebe «Tu ce vrei, măi copchilă?». Nu s-a întâmplat așa, nu s-a uitat nimeni de sus la mine și am simțit că acolo este locul meu. Este esențial ca echipa să funcționeze. Niciodată, oricât de bun ar fi, un polițist nu poate face un dosar de unul singur. Sunt foarte multe acte de întocmit în timp foarte scurt, sunt foarte multe activități – cercetări, audieri, probe, și trebuie respectate până la virgulă toate procedurile, pentru că altfel te trezești că pică dosarul la instanță din cauza unei chichițe și nu ai nicio mulțumire. Eu zic că femeile sunt mai meticuloase și mai riguroase – nu că bărbații nu ar fi, dar femeile chiar sunt atente la fiecare cuvânt dintr-un document și asta contează”.

Când este un caz de rezolvat toată lumea se mobilizează. Nu are nicio importanță câte ore durează cercetarea, dacă e frig, dacă e noapte, dacă i se face rău cuiva. Toată lumea funcționează în același ritm, până termină treaba. După consumul fizic și nervos de la serviciu, agentul Toronilă se refugiază în lectură. Citește cu aceeași pasiune Aristotel și „Singur pe lume”, filosofie, istorie sau beletristică. Îi place să rețină idei și să folosească, uneori, citate. Poveste veche, din liceu, când organiza un fel de cenaclu, numit „Amintiri la o cafea”.

Peste 10 ani, Diana se vede lucrând tot la Judiciar. Poate ofițer, dacă reușește la Academia de poliție. Acum este în ultimul an la facultatea de drept din Sibiu. Și-a ales ca temă de licență „Probele și mijloacele de probă în procesul penal”. O temă pentru care „cazul Darie” a fost una din cele mai utile experiențe.

* „Mi-am dorit să fie un dosar ca la carte”

„Eram de serviciu la echipă și, pe la ora 20, am primit o sesizare prin 112, că un medic ginecolog refuză să consulte o pacientă. M-am dus la spital și am găsit o mămică foarte tânără cu o fetiță drăguță, de 6-7 ani. Medicul refuzase probabil în ideea că, fiind o suspiciune de agresiune, a considerat că este necesar ca poliția să fie de față. Din clipa aceea, mi-am dorit cazul”.

Așa a început „cazul” Lucian Darie – profesorul de muzică pe care o mulțime de lume îl respecta. Un apel la 112 într-o seară de martie 2014 avea să ducă la „dezvelirea” adevăratei lui fețe și a „secretelor” pe care le spunea elevelor sale să le păstreze cu grijă.

Diana Toronilă și-a dorit dosarul pentru că și-a dat seama, după câteva minute de discuție cu fetița, că cineva încălcase regulile în comportamentul față de ea. Și a vrut să schimbe lucrurile, să repare cumva răul făcut și, mai ales, să împiedice producerea altor lucruri rele.

„Am făcut cercetarea la fața locului până la 3 dimineața. La 8 eram la procuror cu tot materialul și, după discuția cu dumnealui, am decis să facem două percheziții simultan: una la Palatul Copiilor și cealaltă acasă la profesor. Până am obținut autorizația au trecut 24 de ore, iar el a avut timp să șteargă tot din calculator și să ducă hard-ul la o firmă de specialitate, pentru reinstalare. Știa că mama fetiței l-a reclamat, pentru că ea l-a sunat după ce descoperit bluzița copilei udă. Și-a dat seama ce se întâmplă după ce fetița i-a spus că nu-i poate dezvălui secretul, dar până la urmă i-a mărturisit. Eu am fost șocată, iar de mama fetiței ce să mai zic… Mi-am dorit să fie un dosar ca la carte, să nu existe niciun motiv pentru care instanța să ia o altfel de decizie decât condamnarea cu executare. Cred că nu există coleg din Biroul de investigații criminale Piatra Neamț să nu fi contribuit la anchetă. Am făcut perchezițiile și audierile, am ridicat covorul de la Palatul Copiilor și bluzița fetiței, pe care s-a găsit lichid seminal, am ridicat calculatoarele, fiecare dintre noi a făcut câte ceva. El nu a cooperat deloc. Tot timpul spunea că nu înțelege ce avem cu el, pentru că n-a făcut nimic greșit. A fumat mult în anchetă și avea buzele uscate. Tipic pentru cei care au ceva de ascuns. Colegii mei chiar îl întrebau «Domnule Darie, dar de ce beți apă atât de des?» Am simțit că e ceva în neregulă cu hard-ul dus la reparat. Percheziția informatică a fost făcută de Serviciul de Combatere a Criminalității Organizate, după ce dosarul a fost preluat de DIICOT. Per total, s-au găsit peste 800 de fișiere video și în jur de 300 de fișiere foto, în care erau stocate fotografiile făcute cu telefonul lui mobil. În ciuda evidenței, nu a recunoscut decât în instanță, când și-a cerut scuze de la mama uneia dintre fetițe. Acum a fost condamnat și sunt bucuroasă că am putut face ceva pentru o copilă și pentru familia ei, și că lucrurile n-au rămas neschimbate. S-a folosit de autoritatea lui pe de o parte, iar pe de altă parte le lăsa pe fetițe să se joace la instrumente, ca un fel de recompensă pentru faptul că păstrează «micile secrete», așa cum le spunea el. La audiere spunea că nu a făcut decât gesturi părintești față de fetițe și chiar mă întrebam cum poate declara așa ceva, fiind tatăl unei fetițe de aceeași vârstă cu elevele sale. A fost de acord doar cu recoltarea probelor biologice. Exudatul, bluzița și o bucată din covorul din sala în care ținea cursurile au fost trimise la institut, la București. Era ADN-ul lui în toate cele trei probe. În meseria asta nu ai de-a face decât cu partea urâtă a societății, dar nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai când dai înapoi banii unui bătrân jefuit sau cu mulțumirea că ai împiedicat pe cineva să facă rău unor copii și l-ai făcut să plătească pentru răul deja produs”.

Cristina MIRCEA