Elena Botez: „În mijlocul tinerilor e trăirea mea, de acum până când voi închide ochii”.

A făcut o frumoasă carieră pe scena Operei Naționale Române din Timișoara. A cântat alături de mari soliști ai vremii, pe multe scene din țară și străinătate. A descoperit o mulțime de voci, pe care le-a ajutat întru devenire și împlinire. A trăit frumos, s-a bucurat de viață și de toate cele ale ei cu decență și fior lăuntric. A trudit pentru perpetuarea cântului și a artei lirice, cu pasiune și dăruire. A împlinit, nu demult, optzeci și nouă de ani.

Acum nouă sau poate zece ani, îndrăzneam – cu emoție și cu multă recunoștință și stimă pentru cea care avea să devină personajul uneia dintre cărțile mele – să introduc în volumul doi din ciclul „Privilegii” portretul unei doamne. Unei doamne în adevăratul sens al cuvântului. Unei doamne care și-a consacrat întreaga viață cântului de înaltă factură calitativă, unei doamne care, după ce și-a încheiat cariera – prematur spunem noi, la patruzeci și cinci de ani – a simțit nevoia de a se apleca cu dragoste asupra talentelor din Piatra Neamț. Aflată la o vârstă când – hai să spunem! – tinerețea înflorește a treia oară, doamna Elena Botez, fostă prim-solistă a Operei Naționale Române din Timișoara, a fost amfitrionul nostru într-o împrejurare – nici nu se putea altfel – prilejuită de concertul câtorva dintre fostele sale eleve, care, după câte s-a văzut și am aflat, au rămas legate cu puternice resorturi sufletești de cea care le-a condus pe drumul unei cariere jinduite de mulți, dar împlinite de foarte puțini.

– Stimată doamnă! Că mereu ați fost o prezență activă în viața artistică a municipiului știm deja. Cum s-a întâmplat de data aceasta?

– De fapt, eu nu am intenționat acum să țin un concert, dar numai datorită bunăvoinței celor care conduc Liceul de Artă „Victor Brauner” lucrul acesta s-a întâmplat. Este vorba de un concert cu copiii care acum nu mai sunt în Piatra Neamț, au zburat demult din școala noastră, sunt studenți în țară și în străinătate, studenți care – sunt convinsă – ne vor aduce foarte multe bucurii, mult timp de acum înainte. Trebuie să ne lăudăm că avem studenți la Conservatorul „Luigi Cherubini” din Florența, alții care deja au terminat Conservatorul de la București și care deja sunt profesioniști. Sunt angajați la Opera Națională Română din București, susțin concerte în țară și în străinătate. Dar important pentru noi este faptul că toți acești copii nu uită faptul că au plecat de aici. Acest lucru pe mine mă înduioșează. Nu uită profesorii care i-au format și i-au ajutat să ajungă acolo unde sunt la ora actuală. De altfel, mulți dintre ei vin și ne dau concursul la realizarea unor concerte deosebite în fața publicului din rândul căruia, de altfel, au plecat.

– De ce dumneavoastră insistați atât de mult ca prim-planul să fie deținut de către elevii dumneavoastră?

– E și primul plan și, în același timp, în cazul meu, ultimul.

– De unde vine generozitatea asta?

– Eu cred că nu vreau să îmbătrânesc decât în mijlocul lor, eu vreau să fiu până în ultimul moment printre ei, atâta timp cât am putere. Și sunt convinsă că această putere mi-o returnează ei, prin succesele lor și prin faptul că acești copii nu mă uită.

– Greșesc cumva dacă îndrăznesc să cred că, de fapt, această tinerețe și vitalitate debordantă de care dați dovadă și acum vine din infuzia aceasta de tinerețe și de cântec tânăr?

– Exact! Eu știu că în clipa în care mă voi duce acasă și o să-mi văd de durerile bătrâneților…

– O să îmbătrâniți brusc.

– Așa este! Dar atâta timp cât sunt în mijlocul lor eu mă simt foarte tânără și foarte vivace.

– Sunt absolut sigur că această reîntâlnire cu fostele dumneavostră eleve vă face și de astă dată o imensă plăcere. Deconspirați puțin cum ați lucrat cu ele de această dată. Au venit cu ariile gata pregătite…

– Copiii mei își petrec vacanțele alături de mine și se consultă în continuare cu mine. Este o dorință a lor – și, evident, a mea – de a le verifica în continuare progresele. Și eu, cu multă bucurie și, că tot vorbeam de asta, cu multă tinerețe, îi ascult. Cât privește programul prezentat, l-am lucrat aici, efectiv.

– Un alt fapt care m-a contrariat este acela că, după ce o viață întreagă, de-a lungul unei cariere impresionante, ați cântat cu nume imense ale cântului: Nicolae Herlea, David Ohanesian, Ludovic Spiess, Viorica Cortez…

– Am cântat și cu di Stefano, și cu alți mari, cu toți cei care veneau la Opera din Timișoara…

– Cu atât mai mult. Cum vă simțiți acum, când nu mai aveți în față aceste mari nume ci pe acestea, dintre care unele, negreșit, vor fi vreodată celebre? Ce vă face să perseverați cu atâta patimă în această activitate?

– Eu cred că am tras așa, o cortină peste trecutul meu ca solistă de operă și mă bucur numai și numai de realizările lor. Eu trăiesc cu ei toate emoțiile, toate reușitele și toate speranțele lor. Și apoi este, de ce să nu recunosc?, dorința de a mă perpetua și de a mă regăsi în drumul lor în această superbă meserie. E un fel de continuare, pe alt plan, firește, a aspirațiilor mele pe care ei au puterea și mijloacele de a le împlini acum, la mult timp după ce eu am coborât de pe scândura

scenei. Dar nu e egoism, de bună seamă. Pentru că primii care vor profita din această împrejurare vor fi ei înșiși. Eu voi rămâne doar un exemplu, sper; despre un fel, din multele posibile, de a trăi o viață.

– Este, cred, o nouă reîntrupare a cântecului. Cu toate astea, nu aveți niciodată nostalgia aceea a scenei?

– Nu. Pentru că acum trăiesc alături de ei clipă de clipă. E de ajuns ca un elev de-al meu să-mi dea telefon: „Am nevoie de dumneavoastră, trebuie să cânt undeva…” Asta e. Și intru într-un fel de tensiune până când simt că ei sunt gata și pregătiți pentru concertul respectiv. Nu mă mai gândesc deloc la trecutul meu, pentru că ar fi prea dureros. Așa, în mijlocul lor, al tinerilor, e trăirea mea de acum. De acum și până când voi închide ochii.

– Se pare că această modalitate de a trăi viața, în felul acesta frumos, optimist, altruist și ajutându-vă de tinerețea celor pe care îi conduceți pe drumul artei, către culmile ei…

– Și sunt convinsă că așa va fi.

– Cel puțin la unii dintre ei. Pentru că, se știe, căile acestea ale reușitei în artă sunt destul de întortocheate. Mai trebuie pe lângă muncă, pe lângă talent, și puțin noroc.

– Mult! O, Doamne! La ora actuală trebuie mult noroc. Mai mult decât trebuia acum treizeci-patruzeci de ani, când erau mai multe opere, erau mai multe reprezentații… Copiii ăștia aveau unde să se desfășoare. Acum e din ce în ce mai puțin. Spre regretul meu.

– Acum se poartă foarte mult contractele. Este o născocire democratică ce funcționează peste tot.

– Nu este cea mai fericită.

– De ce spuneți asta?

– Pentru că înainte, când un copil era bun, se orienta la un concurs, pentru un post sigur. Acum nu mai sunt concursuri, ba chiar cele care se mai fac sunt deja aranjate.

– Aoleu!

– O spun cu mare răspundere, chiar dacă unii mă vor urâ pentru că am spus adevărul.

– Se pare că noi toți va trebui să învățăm a-i iubi pe cei care spun adevărul, pentru că, de fapt, trăim într-o societate în care se vede clar că minciuna este la ea acasă. Și ar trebui ca în domeniul artei problema să nu se mai pună așa. Este un domeniu al sincerității, acela al cântului și al trăirii adevărate, plenare. În ceea ce vă privește, vă dorim să vă înfruptați în continuare din tărâmul acesta al tinereții veșnice.

– Dacă îmi urați sănătate și putere de muncă, cred că este de ajuns. Eu sunt omul cel mai fericit.

Ioan AMIRONOAIE