La mahala, birjar! La mahala!

Despre mahala, locul uitat de Dumnezeu și de guvernanți, s-au șoptit frumoase povești și s-au brodat destule fabulații, una mai picantă decât cealaltă. Au scris despre această margine de lume vulgară și poeții (Bacovia, Ovidiu Genaru, Eugen Barbu) și prozatorii (G.M. Zamfirescu, Radu Aldulescu, Eugen Verman). Strădania lor a luat forma unor adorabile romane, precum „Maidanul de dragoste”, „Groapa” și „Amantul colivăresei”. Vocabula mahala înseamnă o lume vulgară, grosolană, jegoasă, mlăștinoasă, demult dispărută. Cuvântul creează repulsie. De ce au readus în discuție un substantiv atât de rău mirositor? Din mai multe motive. Primul: sunt copilul unei mahalale pietrene, de 75 de ani. Am fost martor ocular și la bucurii și la tragedii, necunoscute de dumneavoastră. Al doilea motiv? Mahalagismul încă se poartă, e în vogă. Mahalagiii din societatea socialistă multilateral dezvoltată trăiesc. Dovezi? Ciuliți urechile! T. Băsescu: „Victor V. Ponta este un mincinos, un plagiator”. M. Macovei: „V. Ponta este un laș, mincinos, ilogic”. Adversarii Neamțului despre proaspătul președinte ales: „e nazist”, „nu are kinderi”, „a vândut copii”, „e sectant”, „e dușmanul poporului român”. Ți se face greață. Cine e în topul mahalagiilor? Știți, îi vedeți zilnic pe sticlă cotcodăcind în favoarea sau defavoarea politicienilor actuali. Haideți să-i lăsăm în plata Domnului și să ne întoarcem la mahalaua de altădată cu crâșme vestite, case de toleranță și bețivi profesioniști, de șanț.

O țâră de istorie

Târgul de sub Cozla e atestat documentar de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Pe actul său de naștere scrie „Piatra lui Crăciun”. Cine a fost? Probabil un boier cu multe pământuri moștenite de la înaintașii săi. Că astăzi pământurile țării sunt la discreția unor samsari puși pe căpătuială cu orice preț, nu-i adevărat. E subiect SF. Gura lumii e slobodă. În dezvoltarea sa, frumoasa noastră urbe a cunoscut momente de înflorire, explozie și stagnare. Se pare că astăzi cam batem pasul pe loc. Pietrenii „ruginiți” știu din vremuri imemorabile că târgul lor iubit era dotat cu numeroase mahalale: Precista, Țărăncuța, Valea Viei, Dărmănești, Mărăței, Gara Veche. Fiecare mahala era celebră în felul ei, prin isprăvile locuitorilor ei. Prin sărăcie lucie, analfabetism, manglitori, tuberculoși, bețivi. Pornind de la această structură socială bogată, puștanii mahalalelor, ce umblau flenduroși și desculți „din primăvară până-n toamnă”, erau porecliți: colivari (Valea Viei), covrigari (Precista), muscali (Mahalaua lipovenească), țărănoii (Sarata)…

Și astăzi îmi amintesc de colegii mei de clasă: Șarpe, Cenușă, Miron… care veneau la școală cu sticla de lapte în trăistuță. Pe atunci, românii nu păpau homar și pizza, nu beau Coca-Cola și nu se duceau la cluburi de fițe. Sărățenii consumau produse naturale, trăgeau la sapă și învățau carte. Toți cei enumerați au ajuns „cineva”, ingineri.

Când mă întâlnesc întâmplător cu ex-ziaristul Dumitru Croitoru, îl întreb provocator: „Ce faci bă, colivarule?”. Mamăăă, ce tămbălău iese! „Tu vorbești bă, care ai ros toți covrigii de la brutăria lui Bucur, de lângă frizeria Ferentz?”. Evident, dăm la pace și regretăm vremurile când el era „colivar” și eu „covrigar”. Adevărul e că ne-am întors din nou la covrigi. Cine merge per-pedes apostolorum pe porțiunea Școala „Elena Cuza” – Casa de Cultură, vede pe jos, pe trotuar, numai șfori de la covrigii îngurgitați. Aceste capete de sfoară reprezintă nivelul nostru de trai. Când zic „nostru”, mă refer la „bobor”, nu la „aleșii” care doresc să-și schimbe din nou limuzinele. Avea dreptate vecinul meu, când spunea că Senatul e vechiul Comitet Central, iar Camera Deputaților – Marea Adunare Națională? Ce ziceți? Hai să nu fim mahalagii.

„Dumnezeu cu mila”

La mahala se trăia de azi pe mâine, în lipsuri de tot felul. Fiecare se descurca așa cum putea. Fiecare umbla bezmetic după o bucată de pâine. Cine stăpânea arta supraviețuirii, rămânea în picioare, restul „kaputt!”, „Dumnezeu cu mila!”, cum zice românul. Și, paradoxal, Dumnezeu n-a avut milă de toți mahalagiii. Dacă Robinson Crusoe avea pe insula lui capre și papagali la discreție, în România de după război sărăcia era cu luciu. Comunizarea forțată ne-a calicit progresiv. Pe 15 iulie ’47 s-au introdus cotele obligatorii, apoi cartelele pentru pâine, alimente, haine și încălțări. Totul se cumpăra pe puncte.

Majoritatea mahalagiilor dădeau cu cârca la făbricuțele de cherestea din zonă. Scoteau rumeguș din bașcă, tăiau butuci la gater, stivuiau scândurile în depozit, dădeau lemnul la cuțitoaie. Toți miroseau a rumeguș și rășină. Astăzi, în mahalaua subsemnatului, din cele șase făbricuțe nu mai există niciuna. S-au privatizat. Citește: evaporat. Nu se știe în favoarea cui. Dintotdeauna cei mulți și proști au dus-o greu. Argumente? Pe 15 august ’47, s-a făcut o stabilizare monetară, prin care oamenii cu lovele la chimir n-au putut schimba toți banii. Aici au intervenit mahalagiii calici, care au schimbat bani pentru barosani. Recompensa lor a fost mai mare sau mai mică, în funcție de dărnicia sau zgârcenia bogătașilor. A urmat naționalizarea din 11 iunie ’48. O altă lovitură grea, primită de cei cu bani, a fost reforma monetară din ianuarie ’52, când, pentru un leu nou, burghezul, exploatatorul, trebuia să dea 20 până la 400 de lei vechi. Din nou, mahalagiii au fost zăriți la coadă în Precista, la Dumitrescu, unde se schimbau banii.

Viața mahalagiilor oscila în funcție de schimbările politice, exact ca astăzi. Când au început să se înființeze SMT-urile pentru GAC-uri și GAS-uri, caii au început să fie inutili în mintea comuniștilor. Au fost băgați la tăiere, ca și vacile. Așa a apărut pe masa mahalagiului carnea de cal pentru chiftele și carnea de vacă pentru ciorba de burtă, atât de dragă bețivilor. Deci viața lor s-a schimbat. A apărut „minunata lume nouă”.

Mahalagioaicele, de obicei casnice, trăgeau la jug alături de bărbați: pregăteau masa, spălau rufe, făceau săpun de casă, puneau ventuze celor răciți și se spălau pe cap și față numai cu apă de ploaie. Maică-mea, care a închis ochii la 95 de ani, nu avea un rid pe față pentru că a folosit numai apă (moale) de ploaie sau de la Bistrița. Pe atunci, nu existau maglavaițurile de azi.

Pe vremea mahalalelor, comuniștii au ridicat la suprafață tot felul de hahalere, pe care proful meu, acad. Gh. Platon, nu s-a sfiit să le numească „gunoaie”. Într-o fundătură din mahalaua Precista, locuia un țigan, Baciu, cu soția lui Dița. Cum-necum, și ăla a ajuns mare mahăr la „Mucava”. În fiecare zi, după program, mergea la bufetul „Stejarul” și se trotila. Venea acasă pe două cărări, el înainte, ea, soața, la un metru în spate. Femeia încă nu devenise egală cu bărbatul.

Nasc și la mahala oameni

Mahalagiii, oameni hăituiți de sărăcie și mizerie, boli și nedreptăți, erau zilnic martori la scene incredibile. Pe ulițele lor înguste, strâmbe și nepietruite, pătrundeau găzori, geamgii, negustori de lemne, var sau struguri. Tocilarii ambulanți umblau cu tocila în spate, iar moții cu carele lor încărcate strigau „Hai la vaaar!”. Urmau ursarii, negustorii de haine vechi și țiganii care spoiau căldări și tigăi. În mijlocul acestui haos trona Pișta, bețivul mahalalei. Un bețiv pașnic care, după ce se trotila, ieșea în carosabil și dirija mașinile. Toată viața a visat să se facă milițian la circulație. N-a reușit, din cauza studiilor, care se ridicau până la genunchiul broaștei, și a băuturii. Alcoolul a pus în mod hotărât umărul la moartea multor mahalagii. Se pare că Pișta n-a fost prea priceput la dirijat circulația: într-o zi, un bolid puternic l-a făcut ceas extraplat. Și mai avea un obicei eroul nostru. De Sărbători se ducea „pi centru”. Prin centru, se înțelegea spațiu cuprins între TT, cinematograful „Regal”, Grădina Publică și Biserica „Sf. Gheorghe”. Trecea pe la Garofița, localul cel mai select al târgului, se trăgea în poză la Simizeanu, Rusu sau Chevallier, acesta fiind un elvețian pripășit în Neamț, de la care ne-au rămas fotografii cu Enescu, regele Ferdinand, regina Maria, gen. Berthelot…

Să revenim la mahalagiul Pișta. Ostenit de plimbare și alcool se urca într-o trăsură și comanda: „La mahala, birjar!”. De ce acolo și nu în altă parte? La mahala se simțea el fericit. În mahala, cine e prost moare! Aici șmecheria domnește, ca și în societatea noastră actuală.

De necrezut, câțiva puștani din ăia care stăteau toată ziua pe stradă și pe maidan, jucând lapte gros, poarca, țurca și bâza, au devenit domni adevărați. Medici, gazetari, profesori, oameni de teatru și film. Mâncând cartea din scoarță în scoarță. Numai pe ulița subsemnatului, Unirii, au apărut trei medici, patru profesori, trei contabili, iar sub Borzoghean a răsărit una bucată Valeriu Lazarov.

A crescut nivelul culturii în mahala, cu sărăntoci, milogi, alcoolici și pușlamale? Nicidecum, „lorzii de mahala” au zburat spre zările de farmec pline. Deși mahalalele au devenit cartiere europene, incultura a rămas stăpână absolută. Ascultați un banc de mahala, spre exemplificare: „După câteva pahare de tărie, un poet de mahala îi spunea înflăcărat noii sale achiziții sentimentale: «Ginuțo, tu ești muza mea». Reacția balabustei: «Ascultă bă, amărâtule, pe cine faci tu muză?»”.

Prof. Dumitru RUSU

(sursa foto: art-historia.blogspot.com)