Avem președinte neamț, așa că, extrem de rapid, au început să fie vizibile tot felul de inițiative, care pot fi legate, pozitiv vorbind, de exemplul națiunii care constituie în acest moment un fel de pilon de susținere al Uniunii Europene. În condițiile în care învățământul românesc a trecut de la un sistem, bun-rău, la ceva ce nu poate fi definit exact, dar care sigur suferă de o boală diagnosticată extrem de corect: nu are decât legături vagi cu realitatea și necesitățile societății românești. Cu excepția, în oarecare măsură, a învățământului de natură informatică. Elevul face un liceu, dacă nu renunță din varii motive după 2-3 ani de studii simulate, apoi, dacă nu face o facultate, se trezește șomer, fără a avea o meserie pe care să știe să o practice. În foarte mare măsură, la fel se întâmplă și după terminarea facultății. O variantă oferită celor care nu doreau să facă un liceu era școala profesională. Care ar fi trebuit să scoată pe piața muncii oameni pregătiți în meserii pe care le cerea piața. Numai că, după 1990, această parte a sistemului de învățământ aproape că s-a prăbușit.
Ce se întâmplă cu școala profesională în România?
Privind retrospectiv, este clar că din 1990 a avut loc o continuă involuție a acestui tip de pregătire școlară. Legea Educației din 1995 a desființat sistemul de formare profesională prin Ministerele Economice, care pregăteau meseriași pentru construcții, energie, comerț, transporturi, turism etc. Totul a rămas pe umerii Ministerului Educației, oricum subfinanțat și căpușat. Responsabilitatea de a organiza formarea profesională cu scopul asigurării necesarului de forță de muncă pentru toate domenii de activitate, centralizat, a eșuat cu mult succes și a contribuit, indirect, la întărirea ideii că munca direct productivă este ca un fel de pedeapsă pentru tânărul din ziua de astăzi. Evident, nu numai Ministerul Educației trebuie învinuit pentru acest lucru, familia, societatea în întregul ei fiind alți factori care au contribuit la ideea că școala profesională este, cu exagerarea de rigoare, un fel de școală de corecție, o pedeapsă pentru cei care nu au reușit să termine un liceu, oricum cu standarde din ce în ce mai joase la admitere.
Planurile de școlarizare au fost scăpate din mână și au ajuns la mâna directorilor de școli și a inspectorilor de specialitate, preocupați, în cea mai mare parte a lor, de un singur lucru: securizarea catedrelor pentru cadrele didactice din sistem, fără nicio legătură cu nevoile reale ale pieței. Urmarea firească, accentuată și de exodul de meseriași spre Europa, în căutarea unor slujbe mai bine plătite, a fost îmbătrânirea forței de muncă calificate și creșterea șomajului în rândul tinerilor cu diplome frumoase de liceu sau facultate, frumos și scump tipărite. În paralel, marile societăți românești dispar, iar cele străine nu își făceau încă planuri de perspectivă cu privire la pregătirea forței de muncă, preferând să beneficieze de cea deja pregătită în timpul comunismului.
În 2011, în fața dezastrului care începea să se întrevadă, chiar și printre statisticile triumfaliste, și la presiunea unor agenți economici care nu mai găseau meseriași, a fost reînființat învățământul profesional, inițial cu o durată de 2 ani, apoi, din 2014, de 3 ani. Măsura luată în 2014 a arătat că există cerere și că tot mai mulți elevi caută să învețe o profesie. S-a ajuns la situația, de neimaginat cu câtva timp înainte, ca la anumite meserii să existe o concurență acerbă, de 5-6 candidați pe un loc.
Sistemul dual – soluția pentru învățământul profesional?
Dacă citim o Ordonanță de Urgență a Guvernului din 2014, întâlnim termenul de învățământ dual, ca un fel de leac pentru rezolvarea problemelor școlilor profesionale. Autorul, probabil același funcționar – sau un demn urmaș al lui – care propunea desființarea școlilor profesionale, vorbește acum despre învățământul dual, copiind termenul, dar denaturând total conținutul. Ordonanța spune că chintesența învățământului dual o reprezintă doar locațiile unde se desfășoară activitățile: teoria la școală și practica în întreprindere. Dacă cineva se uita spre Germania, unde sistemul funcționează și produce plus valoare de ani buni, ar fi înțeles că, de fapt, acest gen de învățământ înseamnă mult mai mult. Este vorba despre un parteneriat real, nu mimat, între stat, mediul economic (interesat să primească absolvenți bine pregătiți) și Sistemul Camerelor de Comerț, cu rol de liant între cele două entități. Camerele de Comerț, dacă ar funcționa, dacă ar fi interesate și dacă ar fi lăsate să-și asume rolul de mediator, ar putea face legătura între stat și ceea ce-și doresc firmele interesate de acest parteneriat. În Germania, ele intermediază relația între companii și școli, integrează nevoile companiilor în curriculă și examinare, monitorizează pregătirea profesională din companii, gestionează registrul contractelor de formare profesională și arbitrează raporturile dintre elevi și companii. În acest mod, Sistemul Cameral asigură sustenabilitatea sistemului de pregătire profesională în școli și în companii
În esență, despre ce este vorba? În Germania, sistemul funcționează în felul următor: elevii își depun candidatura pentru locurile de practică existente într-o întreprindere, urmând ca aceasta să stabilească mijloacele de selecție, în funcție de obiectivele sale. Se încheie un contract de formare profesională cu elevul, care este în sistemul de învățământ profesional. Un contract în care se stabilește clar ce meserie se învață, în cât timp, ce competențe trebuie să dobândească elevul, care sunt costurile suportate de agentul economic și, foarte important, care sunt obligațiile elevului după ce termină cursurile. În general, este vorba despre un număr de ani pentru care el se angajează să lucreze în compania respectivă, știind dinainte la ce salariu merge și la ce muncă.
Teoria este frumoasă, practica și realitatea ne omoară
În Neamț, stăm bine, cel puțin la nivel teoretic. Adică știm ce vrem, avem planuri și le susținem. Președintele Camerei de Comerț și Industrie Neamț, dl. Mihai Apopii, se zbate de mai mult timp să promoveze ideea învățământului dual la nivel național, ca să poată fi implementată și în județ.
La nivelul Inspectoratului Școlar Neamț, lucrurile se văd bine, cel puțin pe hârtie. Dl. Viorel Stan, inspector general, ne-a vorbit despre încurajarea elevilor care se înscriu după clasa a VIII-a la școli profesionale, unde primesc 2 milioane bursă – cu specificarea că banii vin dacă nu sunt înregistrate absențe, despre performanțele școlare nu este cazul să vorbim -, despre cadrul legislativ care permite și organizarea învățământului dual, dacă avem societăți interesate și despre larga deschidere a Inspectoratului de a colabora în sensul discuției noastre. Concret, la întrebarea dacă avem în județ vreo clasă prinsă în sistemul dual, răspunsul a fost sec: ”Nu avem nicio clasă, pentru că nu există parteneri economici puternici, care să poată poată asigura locul unde să se facă practica și nici care să suporte din punct de vedere financiar costurile”.
În ce măsură au existat un dialog și o voință reală în acest sens, este greu de cuantificat. Cert este că dl. general a apreciat eforturile venite de la Camera de Comerț și a susținut că a cerut de curând o informare cu privire la cererile mediului de afaceri în această problemă.
Respectiva adresă este exact ca și legea: o instituție publică importantă, atunci când face un lucru de o importanță majoră – planul de școlarizare – cere unei alte instituții, la modul amical, să îi trimită, după identificare, lista agenților economici interesați și, nota bene, și ce burse oferă. Ideea este că se cer date cu privire la susținerea ”acestei forme de școlarizare”, fără se se precizeze în niciun fel care este ”oferta” Inspectoratului Școlar.
Oricum, este un pas înainte. Din punctul de vedere al circuitului hârtiilor, s-a mai făcut un pas înainte și se cheamă că a început colaborarea instituțională.
Din păcate, până la noi colaborări, nu putem, în Neamț, decât să privim cu speranță spre Brașov și Maramureș, unde funcționează asemenea clase.
Valentin BĂLĂNESCU