Un ortoped la datorie - Dr. Ghenadie Bucătaru „Tot timpul mă grăbesc și permanent întârzii”

Mare fan Pavel Stratan, donator de sânge la fiecare două luni, pasionat de motociclete și de ski, medicul ortoped Ghenadie Bucătaru este un moldovean de peste Prut care se consideră mai român decât mulți alții. Cu un umor tipic moldovenesc, plin de viață, doctorul Ghenadie povestește, în stilul lui Creangă, cât de norocos a fost în viața lui și cât de mult îl iubește Dumnezeu. A primit tot ce și-a dorit: familia, ortopedia și pasiunile care îi colorează viața. Născut în Drochia, a făcut „școala rusească” de medicină în Basarabia, la Chișinău. Și-a zis că România e locul unde își poate practica meseria la un nivel înalt, așa că, în 1998, a venit în București și a făcut rezidențiatul la Floreasca și Spitalul Clinic de Ortopedie Foișor. După rezidențiat, în 2004, s-a eliberat un post la Spitalul Județean de Urgență din Piatra Neamț și a venit aici, în Perla Moldovei, orașul care a devenit „acasă” de atunci.

”Am pus gipsuri de mi-au ieșit pe ochi!”

Doctorul Ghenadie se consideră un om foarte norocos, iar acest noroc i-a adus numai lucruri bune în viață. Așa cum a fost ortopedia. În facultate, pentru că părinții lui nu aveau posibilitatea să îl întrețină, din anul III a început să facă gărzi la echivalentul UPU din Basarabia, la cel mai mare spital de urgență din Chișinău. „Când m-au repartizat, am nimerit la centrul traumatologic și am pus gipsuri de mi-au ieșit pe ochi. De asta îmi e ușor acum să fac un gips sau să învăț asistentele cum se face, pentru că eu, cândva, am făcut munca de jos. Puneam gipsul, eram și arhitect, și proiectant, și executant. În ultimii 4 ani de facultate, noaptea lucram și ziua învățam. A fost norocul meu”.

Inițial, ar fi vrut să se facă ginecolog, dar l-a ținut până când… ”Am asistat la naștere. Prima și ultima dată în viață. Nici nu vreau să-mi amintesc cum a fost. Eram în anul IV când m-au trimis la o naștere. N-am să uit niciodată. Era o masă veche, cu două mânere mari de metal brut, groase. Erau îndoite acele mânere. De femei. De durere. Primul lucru pe care l-am observat a fost că vopseaua de pe mânere era luată. Masa era albă, iar mânerele negre. M-a impresionat foarte tare. Când a apărut calota craniană a copilului, doi colegi au căzut din picioare. Nici că au mai ajuns doctori! Când i s-a făcut bietei femei epiziotomia, au mai căzut doi. Atunci am spus: până aici! Eu ginecolog nu am să mă fac niciodată!”

Dr. Ghenadie și norocul

Are un băiat de 18 ani, pe care îl iubește ca pe ochii din cap, o meserie care îi aduce satisfacție zi de zi și tot zi de zi își amintește cât este de norocos. Pentru că, dacă n-ar fi avut noroc într-o zi anume, azi n-ar fi fost unde este: ”Să nu credeți că mă laud, dar, în general, în viața mea, am fost iubit de Dumnezeu. Câteodată mă tem de norocul ăsta. Să vă dau un exemplu. Când am venit să depun documentele la Ministerul din București, aveam o mapă cu tot ce ținea de viața mea. De la naștere până la momentul de față, acte care se eliberează o dată în viață. Și m-am dus să schimb niște dolari, erau toți bănuții mei. Am intrat la un schimb valutar și am pus mapa pe tejghea. Mai aveam niște sacoșe în mână. Era prima dată când veneam în România. Și, nu știu cum, dar am plecat fără mapă, doar cu sacoșele. Am ajuns seara la cămin și am realizat că-mi lipsește mapa. Atunci cred că eram pe punctul să fac diabet. Nu pot să vă spun cum a trecut noaptea pentru mine. A doua zi, am luat, pas cu pas, toate locurile pe unde am umblat. Mă știa deja toată lumea, eram «omul care caută mapa». Într-un final, am ajuns la schimbul valutar, unde, norocul meu, mi-au păstrat mapa. Vreo trei ani de zile, m-am tot dus pe acolo și le duceam ori vreo bere, ori bomboane drept mulțumire. Altfel, nu știu încotro se îndrepta viața mea”.

„Dacă poți, măi Ghenadie, scapă de dracii ăștia de ruși”

Școala rusească de medicină l-a ajutat foarte mult, pentru că, povestește el, pune accent pe găsirea problemei și rezolvarea imediată, urgent și mai agresiv decât școala europeană. ”Rușii au fost foarte buni inventatori, au inventat foarte multe aparate ortopedice care acum ne ajută să operăm. Nu vreau să-i ridic în slăvi, că am o ciudă nebună pe ei. Ei m-au făcut să-mi las casa și părinții, fiindcă am fost rusificați. Ne-au colonizat. De asta am venit în România, în speranța că voi găsi un loc de muncă, dar și din motive politice. Îi urăsc, pentru că ne-au dezbinat, ne-au mâncat sufletește. Uitați-vă acum în ce situație este Republica Moldova. Bunelu meu îmi spunea: «dacă poți, măi Ghenadie, scapă de dracii ăștia de ruși cât poți de repede. Rusu’ și unguru’ sunt nația care cotropește, care scoate din om până și credința, religia și dragostea de țară»”.

Ghenadie a scăpat, deși nu ușor. Acum, se consideră „mai român decât mulți români la un loc. La mine, pe casă, este arborat steagul României. Știu patru strofe din imn, știu toată geografia României, știu toate județele cu orașele reședință”. Asta chiar dacă în România este considerat rus, în Basarabia este considerat român.

„Vorbesc engleza de mă dor mâinile”

În perioada de rezidențiat în București, Ghenadie Bucătaru a fost sub îndrumarea doctorului Dan Tănase, care era medicul echipei naționale de rugby a României. La un moment dat, a obținut un post de medic al echipei naționale de rugby de juniori. Și a călătorit prin toată lumea. „M-a ajutat foarte mult, am învățat meserie, văzând foarte multe traume. Dar mereu am simțit un complex, atunci când călătoream în străinătate. Fie cu echipa, fie la specializări. Din cauza rusificării, am învățat doar limba rusă. Nici gând de engleză. Faptul că nu stăpânesc engleza este un handicap pentru mine. Mă înțeleg cu oamenii, nu zic nu, dar vorbesc limba engleză de mă dor mâinile”.

„Mi-e frică de ace și de rechini”

Este un doctor care-și recunoaște fricile. Cu umor și sinceritate, spune că „noi, bărbații, ar trebui să mergem în genunchi toată viața în fața dvs., a femeilor. Eu mă uit în spital. Când operez o femeie, nu am probleme, femeia suportă cu stoicism orice durere. Când operez un bărbat… atâta se mai vaită. Eu, inclusiv. O femeie trebuie stimată și omagiată toată viața, pentru că dă naștere la alt om. Dacă am naște noi, bărbații, am muri de cinci ori. De exemplu, acum sunt răcit. Mă duc acasă, mă pun în pat și bolesc mai ceva ca un câine. Azi a trebuit să fac o injecție înainte să intru în operație, să mă pun pe picioare. Vă mai spun un lucru. Mi-e foarte tare frică de ace, știe toată lumea de pe secție. Înnebunesc când văd acul băgat la mine în venă. Numai la mine, în rest, e chiar o plăcere”.

Și mai are o frică: zborul peste Ocean, cu avionul. Din motive de rechini. A refuzat congrese în America doar din teama de a zbura atâta timp peste o apă în care mișună rechini: ”Îmi dau seama că, dacă se prăbușește avionul, nu mai apuc să mă gândesc la rechini până ajunge avionul în apă. Dar am refuzat să merg în America din acest motiv. Eu sunt de acord că transportul aerian este mai sigur decât cu mașina, dar frica e frică”.

„Este atât de simplu să salvezi o viață!”

Se teme de ace, dar, în același timp, donează sânge o dată la două luni: ”Sunt donator. Știți cât e de simplu să salvezi o viață? Eu sunt și motociclist și-mi dau seama că, uneori, viața poate atârna de un fir de ață. Cu o lună înainte de a face 40 de ani, mi-a murit un prieten foarte bun în accident, la Viișoara. Ariciul. Mă întorsesem cu el de pe Transfăgărășan cu câteva luni înainte. Dacă ar fi și la noi cum e în sistemul spaniol, care e recunoscut în lume pentru eficiența lui, ca legislație în privința donării de sânge și, mai ales, de organe, ar fi tare bine. Dacă, pe perioada cât ai trăit, n-ai scris nicio hârtie la notar, cum că nu vrei să-ți donezi organele, la moarte, medicii nu întreabă pe nimeni. Legea le dă voie. Așa ar trebui să fie și la noi, dar legislația este atât de greoaie”.

Pasionat de motociclete și schi, a călătorit prin toată Europa pe două roți, iar la vară vrea în Norvegia, la Nordkapp. Totuși, nu e o pasiune extremă: ”Colegii mei motocicliști nu mă înțeleg. Pletoșii, cercelații și tatuații au lumea lor aparte. Pentru mine, motocicleta este un mijloc de transport, o pasiune a unui om simplu. Nu sunt un fanatic în domeniul acesta. Nu știu trupele rock, nu mă duc la întruniri, mă duc doar să văd motociclete. În 2005, când am venit în Piatra Neamț, mi-am cumpărat prima motocicletă, dar este foarte periculos să mergi pe două roți, mai ales în România. Mi-e frică de ceilalți, nu de mine”.

Cu schiatul cochetează de puțin timp, de când fiul său a vrut să învețe sportul ăsta. Ca să petreacă mai mult timp cu băiatul, și-a cumpărat echipament și au început să caute pârtii prin țară și străinătate. A luat chiar și medalii la competiții locale. În timp, a ajuns să fie mai pasionat decât fiul: „S-a întâmplat de multe ori să schiez pe pârtie, aici, pe Cozla, și să îi duc pe cei care cădeau și se loveau la picioare, la spital. Mi-au cerut la un moment dat cartea de vizită, era mai simplu. Mă enervez foarte tare când e pârtia bună și eu sunt de gardă”.

„Nu mi-e frică de moarte, mi-e frică de durere”

”Eu, de-ar fi să mor, mă rog să fie fără durere și pe loc. Mi-e teamă să nu rămân o legumă. Să nu chinui pe altcineva, să nu-mi chinui băiatul. Noi tot timpul spunem «să fim sănătoși», dar puțini înțeleg ce este cu adevărat sănătatea. Și văd asta în fiecare zi la spital. Sănătatea este totul. Sunt un norocos, așa cum am mai spus. Am un copil extraordinar, am o meserie pe care o iubesc la nebunie. Eu nu pot trăi fără ortopedie. Un proverb chinezesc spune că, dacă nu vrei să muncești niciodată în viață, fă ceea ce-ți place. Să mergi la serviciu cu o greutate în inimă… eu nu aș putea”.

Dr. Ghenadie și vorbele sale de duh

„Din păcate, din postura de salvator, de foarte multe ori, doctorul este văzut ca un fel de dușman, o persoană care este îndestulată material pe seama suferinței pacientului”.
„După Iași, secția de Ortopedie de la Piatra Neamț este pe locul doi, ca număr de protezări la șold și genunchi, dar și ca bani primiți prin programul național de endoprotezare. Este meritul doctorului Caranfil”.
„Bunica mea are 93 de ani și știți ce frumos dansează? Am văzut-o acum două luni și mi-e teamă, de fiecare dată când mă duc acasă, că am s-o văd ultima dată”.
„Bunelu’ meu spunea: când ți-e rău, trebuie să te bucuri oleacă, că după rău sigur o să vină bine. Dar când ți-e bine tare, trebuie să nu cumva să o iei razna de atâta bine, că o să vină și rău”.
„Când i-am adus aici pe părinții mei, mama m-a întrebat de ce aici se vorbește atât de mult? De ce zicem săru’mâna? Ia și sărută-i mâna, decât să vorbești. Politețurile astea ei nu le înțeleg”. (Oana IOSUB-TOMA)