Profil Valerica Pojoga : Plăcerea simțului de răspundere la apogeul carierei

pietricica turism
  • interviu cu Valerica Pojoga, director general al RIFIL

Valerica Pojoga Cei 550 de salariați de pe platforma Săvinești sunt astăzi doar o parte a familiei RIFIL. Filaturile de la Câmpulung Moldovenesc și Dorohoi, care contează ca puncte de lucru, au câte 60 fiecare, la NOVAFIL Gura Humorului sunt 100, iar la Botoșani, la ROLANA TEX (fostă FIRMELBO) încă 300. Fără ezitare se pot adăuga cei 400 de la filatura din Buzău, unde RIFIL e asociată cu 40%. Portofoliul de produse cuprinde de la cunoscutele fire acrilice, la cele tip bumbac și 100% lână, până la mai puțin cunoscutele fire șenil pentru tapițerii pentru industria auto și a mobilei.

Director general al companiei, Valerica Pojoga este ea însăși o poveste de succes într-o firmă sinonimă cu istoria succesului. E mândră de originea sa din satul Păncești, comuna Sascut, județul Bacău, din familie de țărani. La Sascut avea să predea limba engleză ca profesor suplinitor, după ce, în 1980, a ratat intrarea la științe economice, la Iași. Era absolventă de Chimie-Biologie și primul vis – medicina – a fost dus mai departe de 34 de colegi de clasă de la Bacău care au intrat „la pachet” la Facultățile de Medicină din țară. În clasă erau 38 de elevi, majoritatea copii de doctori și ingineri. „Șase amărâți stăteam la cămin, nu făceam parte din colectiv. Profesorii îi cunoșteau pe ceilalți, făceau pregătire cu ei. M-am supărat pe profesori și n-am mai învățat pentru Medicină. M-am trezit în clasa a XII-a și mă întrebam ce fac, că nu am învățat nimic. Mi s-a părut mie că era mai simplu la științe economice, cărțile de Geografie și Economie politică erau mai subțiri”, povestește Valerica Pojoga.

După absolvirea ISE, a lucrat la o fabrică de mobilă la Tecuci, dar și la Textila Roșie, la Iași, unde se făceau saci și sfoară din cânepă, înainte de-a ajunge la Piatra Neamț, la Direcția de Finanțe, în 1991. Este expert contabil, auditor financiar și consultant fiscal. Este și bunică, nepoțica pregătindu-se să împlinească 6 luni. Cu acest interviu e pe cale să consacre formula „cei doi”, cu referire la Ion Strătilă și Luigi Bodo.

 De când ești la RIFIL? Ții minte data exact?

Din 2000, din 23 septemrbrie.

Pe ce poziție ai intrat?

Atunci eram responsabil economico-financiar, nu era post de director economic. Politica firmei era să fie doar doi directori, directorul general și directorul tehnic-comercial. Prin 2007, am fost numită director economic și, în 2011, pe 17 decembrie, director general.

Ai idee cam de când te observa, te studia RIFIL-ul?

De când am fost prima dată în control la ei. Eu am lucrat la Fisc din 1991 până-n 2000. În 1993, eram șef Serviciu TVA și am venit într-un control fiscal.

Înainte sau după aniversarea de 20 de ani din mai? Să știm dacă le-ai stricat sărbătoarea.

După. În timp ce făceam verificarea, a intrat domnul Bodo să ne salute, după ce ne prezentasem la domnul Strătilă. Nu știu ce auzise despre noi, dar ne-a întrebat – eram cu colega și prietena mea Iulia Alexandru – care din noi vine la RIFIL. Iulia a zis că ea nu. Am zis și eu că nu, pentru că eram legată de Finanțe – aveam apartament de serviciu de la ei. Domnul Bodo a spus că îmi dau ei apartament. De fapt, îmi plăcea foarte mult ce făceam la Finanțe. Am plecat când lucrurile au început să devină un pic politice.

Numai un pic?

Hm, hm!… Atâta timp cât au fost la conducere domnul Cornel Sasu – Dumnezeu să-l ierte! – și domnul Gheorghe Popescu, lucrurile mergeau bine. Oamenii erau corecți și își făceau treaba fără să fie stresați, fără să fie discuții, fără să se teamă că își pierd serviciul. A fost o perioadă din viața mea de care îmi aduc aminte tot timpul cu plăcere. Am plecat la timp…

Eu cred că și comunitatea locală în ansamblu își aduce aminte cu plăcere de vremea tandemului Sasu – Popescu.

Erau profesioniști. Îmi amintesc că în fiecare dimineață, în birou la mine sau la Iulia Alexandru, se făcea un fel de ședință. Ne întâlneam la o cafea, discutam toate problemele și ajungeam toți la o concluzie. Lucram toți în aceeași manieră. Știam că aveam spatele acoperit, că directorii mei mă susțin pentru ce am stabilit împreună. După aceea, nu a mai fost așa.

 Cum a fost prezentarea la RIFIL? Ai venit la poartă, ai dat telefon?

Nu. Inițial aveau nevoie de un responsabil economico-financiar, că plecase cel dinaninte. Iulia Alexandru, îndrăgostită de finanțe, n-ar fi plecat nicăieri. A zis că vrea să fie liberă, să aibă timp la dispoziție. La Săvinești era de venit de dimineața până seara, nu erai în oraș. A refuzat și domnul Strătilă m-a întrebat pe mine. M-am gândit, nu mult, și am venit.

Ai intrat într-un alt sistem. Ați început să vă trageți unul pe altul, în sensul că ție îți plăcea și n-ai plecat, iar sistemul te promova?

Eu sunt genul de om care, atunci când e pus să facă o treabă, o face cu simț de răspundere și plăcere. Aveam responsabilități de director și normal mi se părea, nu să mă numesc director, dar să fiu recunoscută ca director, inclusiv din punct de vedere material. Pentru că mi se părea că nu am cui să spun chestia asta, m-am hotărât să plec. Găsisem un post de auditor financiar intern la E.ON. Trebuia să plec la Iași. Normal, m-ar fi plătit să mă mut cu tot cu familie. Îmi ofereau un salariu extraordinar de bun, și pentru atunci, și pentru acum. Auditorii financiari sunt plătiți extraordinar în companiile astea mari.

Tot ei te-au găsit sau ai dat căutare pe piață?

M-a contactat un „vânător de capete”. La interviu a venit o persoană din Germania special pentru mine. Am fost acceptată, am spus ce pretenți am și trebuia să dau un răspuns. Atunci, m-am întâlnit cu cei doi domni – Strătilă și Bodo – și le-am spus. N-a vrut să audă niciunul din ei. M-au întrebat dacă nu îmi place la RIFIL. Le-am spus că îmi place, dar am senzația că nu sunt apreciată la justa mea valoare. Și s-a născut postul de director economic.

Dacă e pe senzații, n-ai simțit că ei te cresc ca să devii director general într-o zi? Știi, din exterior cam așa se vedea.

Nu știu, la momentul respectiv nu mă gândeam așa de departe. Privindu-i pe ei doi, de când colaborează, de când muncesc – domnul Strătilă face anul acesta 50 de ani de muncă! -, m-am gândit că mai am până ajung acolo. Dar, uite, m-am înșelat!…

E apăsătoare moștenirea Strătilă – Bodo, profesional vorbind?

Nu, în primul rând este frumoasă. Este grea, dar este frumoasă. Nu simți greutatea, nu simți apăsarea – simți doar că faci ce trebuie.

Când m-am referit la moștenire, am ținut cont și de conduita particulară pe care RIFIL și cei doi au impus-o în peisajul capitalist, industrial românesc.

Exact. Eu de RIFIL, de exemplu, am auzit prima dată la școală, la Geografie, când învățam de cele 5 firme cu capital mixt din România. Nu știam la momentul respectiv că RIFIL are numărul 1 la Ministerul de Finanțe. Pe vremea lui Ceaușescu am lucrat puțin în fabrici și era cu totul diferit. După aceea, de la Finanțe, am fost în fabrici și la agenți economici, dar din punctul de vedere al controlorului, nu al lucrătorului. În sinea mea mă temeam de a fi și contabil-șef la o fabrică. Erau probleme, era șomaj și mă gândeam ce fac când vin oamenii și cer bani de salarii, iar eu nu am. RIFIL mi-a dat ocazia să văd că se poate și altfel. Lucra dintotdeauna într-un sistem capitalist și era cu totul altceva. N-am dus niciodată lipsă de nimic, nu mi-am pus problema că n-am cu ce plăti salariile la oameni, furnizorii, obligațiile bugetare etc. Practic, noi nu avem datorii. În schimb, alții au o mulțime de datorii la noi.

 E confortabilă poziția de director general la RIFIL când mergi în mediile profesionale, patronale de ramură, dar nu numai?

Este confortabilă pentru că este foarte bine văzută. Când mă prezint, lumea știe pe cine reprezint de fapt, nu eu ca persoană, ci fabrica.

S-au obișnuit ușor cu noul personaj, după ce erau obișnuiți cu cei doi?

Da, mai ales că facem echipă în continuare.

Cu cine te-ai certat primul, cu domnul Bodo sau cu domnul Strătilă?

Normal, cu domnul Bodo. Este mai impulsiv.

De la ce?

Probleme de serviciu. Dumnealui, fiind mai impulsiv, nu stă totdeauna să analizeze. Dacă nu i-a convenit ceva, a bătut cu pumnul în masă. Cu domnul Strătilă, care este economist, mă înțelegeam altfel. Cu domnul Bodo nu găseam calea, nu știam cum să-i explic anumite treburi. În sinea mea, mă gândeam că el nu se pricepe. Greșeam, se pricepea chiar foarte bine și mi-a și demonstrat-o. Am văzut că știa fenomenul economic, m-a uimit. Din momentul ăla am avut subiecte de discuție și cu dumnealui. A căpătat încredere că poate să-mi ceară anumite date direct, fără să treacă prin domnul Strătilă care să-mi spună mie, iar eu făceam deja fără să-mi spună. Știam de ce are nevoie la anumite perioade. Prima dată era rezervat. Știa de ce mă adusese, știa ce vreau să fac, dar eu mă gândeam că el este pe tehnic, iar ce am de explicat îi explic domnului Strătilă, că pricepe. Cum spuneam, m-am înșelat, pricepea foarte bine și domnul Bodo.

Ești la maturitate profesională, ești în putere. Cariera rămâne în RIFIL?

Cu siguranță… Sper. Nici atunci n-aș fi plecat, acum cu atât mai puțin. Indiferent cum ar fi aici, stau și la bine și la greu cu RIFIL. N-am nicio idee și niciun gând să plec mai departe. Eu cred că poziția pe care sunt acum este un apogeu al carierei mele profesionale. Nu visez la mai mult. Auditor intern n-ar fi, să spun, o poziție mai bună decât director general.

În guvern?

Mai bună ar putea să fie ca ministru. Dar nu mă tentează politica. Din generația mea, cred că sunt cam singura care n-a fost membru la niciun partid.

 Să trecem la viața comunității. Cred că nu își închipuie ziua când RIFIL nu va mai contribui cum o face de atâta vreme.

Și eu cred că nu-și imaginează ziua aceea.

E tot mai greu de contribuit?

Este și nu este. Pot spune că noi am avut o linie ascendentă. Când a fost greu pentru alții, noi ne-am menținut. Pentru majoritatea, pentru economie, au fost ani grei. Puțini sunt cei care s-au gândit să rupă din ce aveau ca să mai dea și la alții. Noi mergem pe principiul că dacă nu ești vizibil în comunitate – chiar dacă noi nu oferim produsele noastre direct consumatorilor, n-avem magazin – nu e în regulă. Nu cred că au fost persoane care să vină la noi cu o problemă importantă, gravă și care să plece fără să primească un cât de mic ajutor.

Dar nici nu puteți rămâne la nesfârșit mama răniților.

E adevărat, dar încercăm, mai ales cu obiectivele astea care știm că oricâte strădani ar fi – mă refer la sănătate, cultură, învățământ – tot nu au cum să-și rezolve problemele materiale. Oamenii pot fi de calitate, dar degeaba sunt de calitate dacă nu au cu ce să facă. Atunci, cineva trebuie să-i ajute, cât de puțin. Dacă alții văd că a dat RIFIL, poate se gândesc să dea și ei. Să fim și o putere a exemplului pentru alții. Așa am sponsorizat și spitalul, licee, școli și grădinițe, echipa de volei masculin, echipa de fotbal, teatrul.

 Patronii sunt mulțumiți?

Da. Sunt mulțumiți, pentru că interesul unui patron e să scoată bani din capitalul investit. Noi, prin activitatea noastră, ne-am străduit ca patronii noștri să fie remunerați pentru capitalul investit. În fiecare an, am avut profit. Când au considerat că trebuie să creștem, nu au luat profitul și a fost reinvestit, asta se vede. Atunci când nu era neapărată nevoie de investiții, au primit dividende și cred că au fost mulțumiți.

Cum stați cu mândria?

Eu zic că și conducerea, și salariații sunt mândri că lucrează la RIFIL.

Ce are special familia salariaților de la RIFIL, dar și din sistemul industrial în care e implicată?

Cred că specială este încrederea pe care o au oamenii că de aici n-or să fie dați afară, n-or să rămână fără salarii și că se pot baza pe ziua de mâine. Atunci, normal, se simt în siguranță și lucrează mai bine. Noi am încercat să le creăm condițiile necesare de muncă și de viață.

 A consemnat Viorel COSMA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.