Polițist pietrean în Congo: „Am văzut doi copii care mâncau o cutie de carton”

Sergiu Chirilă s-a născut și a crescut la Piatra-Neamț, la 14 ani a plecat de acasă și, de atunci, este tot timpul pe drum. A absolvit liceul militar ”Neagoe Basarab” din Buzău, apoi Academia de Poliție din București, pe urmă a lucrat la căutarea copiilor dispăruți, iar de câțiva ani muncește mai mult prin străinătate. Acum are 35 de ani, nevastă și copil mic, și a prins gustul misiunilor internaționale. De două săptămâni, s-a întors din Congo, a fost repartizat la primul lui loc de muncă, la judiciar, pentru că la „mascați”, de unde a plecat, s-a ocupat schema între timp. Și – evident – toți colegii îi spun „Congolezul”. De acum încolo, după două misiuni la Paris, unde a prins inclusiv traficanți de droguri, și una, de doi ani, în Congo, subcomisarul Chirilă ar trebui să prindă hoți în județul Neamț. Încă n-a primit niciun dosar spre soluționare, pentru că, deocamdată, trebuie să se pună la punct cu noile coduri penale, apărute în lipsa lui.

„Am purtat vestă antiglonț cu plăci ceramice, de 15 kg”

pregatire escorta VIP la aeroportul din Bukavu — Pregatire escorta VIP la aeroportul din Bukavu

Absolvire curs MTT(Mobile Team Training in Kinshasa

„Când am aterizat la Kinsasha, m-a lovit valul de căldură. Era aprilie 2013, sezon ploios, umezeală în atmosferă, combinată cu căldura. Nu puteam să respir. Mi-a luat cam o lună să mă adaptez. Pe urmă, am plecat la Matadi, unde am făcut training 3 luni. Eram lângă ocean și căldura mult mai puternică. Oriunde se folosea aerul condiționat și, când ieșeam dintr-o clădire, până la mașină, eram apă. Acolo i-am învățat pe polițiștii congolezi cum să facă anchetă. Era vesel, toți semănau între ei, se ducea câte unul să-mi cumpere ceva și eu ceream restul de la altul, dar cel mai mult mă amzam când povesteau că au fost la plajă și s-au bronzat. Erau atât de negri, încât abia după câteva luni mi-am dat seama că, totuși, se schimba un pic pigmentul după ce stăteau la soare și pielea avea o tentă roșiatică. După Matadi, m-am întors la Kinsasha, unde am fost ofițer de legătură la o unitate cu 150 de oameni. Am susținut alte examene și, după aceea, am început pregătirea oamenilor cu tehnici speciale de intervenție. Pe căldura aia, numai faptul că purtai vestă antiglonț grea de 15 kg, făcută cu plăci ceramice, rezistentă la pistoalele mitralieră, era un chin. Am slăbit 7 kilograme în primele zile. Ultima parte a misiunii, de un an și 7 luni, am făcut-o la Bukavu, unde temperaturile erau ca la Piatra-Neamț și, pur și simplu, m-am regăsit. Am ajuns să cunosc orașul ca pe buzunarul meu. Problema era că 9 luni pe an era sezon ploios, iar noroiul era incredibil, ca o cremă roșie pe care alunecai cu mașina mai rău ca pe zăpadă. Erau zone în care apa ajungea până la geamuri. Iar a doua problemă, în cele 3 luni de căldură, era praful, ca o pudră care pătrundea peste tot. Seara, când încă-l simțeam între dinți, aveam senzația că am mâncat bine toată ziua”.

„Când intram în piață, se triplau prețurile”

După doi ani de Congo, Sergiu Chirilă a tras linie și a ajuns la concluzia că oricând ar pleca, din nou, în misiune. Și-a făcut prieteni din toate colțurile planetei, de la Suedia, la Africa de Sud sau Burkina Faso. S-a epuizat traducând din franceză în engleză și invers, că se întâmpla să fie patru oameni la un birou și să nu se poată înțelege între ei. A suferit de praf, de noroi, de țânțari, dar a trăit o experiență pe care ar repeta-o. Deși a prins cod roșu de holeră, iar un prieten foarte bun, un colonel tunisian, care avea 55 de ani, a murit de malarie la câteva zile după ce-a plecat acasă, în concediul de sfârșit de an. A fost cel mai trist lucru pe care l-a trăit în toată misiunea.

Ca impresii, Congo (Republica Democrată Congo, ca să n-o confunde cineva cu Republica Congo de Zair) e o țară săracă plină de bogății.

„Nu-mi venea să cred când am văzut doi copii care mâncau o cutie de carton. Rupeau din ea și mâncau. Totuși, mâncarea lor tradițională este maniocul. E o plantă din rădăcina căreia se face un fel de făină, pe care o fierb și o mănâncă. E cea mai ieftină. Congolezii sunt și crescători de animale, de capre în special, oi mai puțin. Caprele merg prin oraș, le poți întâlni oriunde, n-au nicio treabă. Distracția mea în Congo era să merg la piață. Când intram, prețurile se triplau. Când te văd alb, vânzătorii te percep ca pe un om plin de bani. Nu-mi convenea să dau 3-5 dolari pe un kilogram de roșii și începeam să negociez numai pentru atmosfera care se crea, când se adunau toți în jurul meu și începeau să vocifereze. I-am șocat când am scos 50 de dolari și am cerut un kilogram de roșii pentru omul alb, dacă tot aveau prețuri speciale pentru el. N-au știut cum să reacționeze. Dar nici eu, când am vrut să cumpăr un coș cu avocado și vânzătorul mi-a spus ferm că nu mi-l poate da pe tot, pentru că nu mai are ce vinde mâine. Am zis «ok». Acolo e mare pericol să fii alb și să accidentezi pe cineva. Te omoară pentru nimic!”.

Escortă pentru bărbatul care vrea să vindece femeile

Una din cele mai plăcute misiuni din cele pe care le-a îndeplinit Sergiu Chirilă a fost să facă parte din escorta lui Denis Mukwege, celebrul ginecolog care a fondat spitalul din Bukavu, luptă împotriva violenței sexuale și a fost propus pentru premiul Nobel. S-a specializat în tratarea femeilor care au fost violate de rebeli și a operat și de 10 ori pe zi aceeași pacientă pentru a o salva.

„Am discutat foarte mult cu el și sunt convins că, într-o zi, va primi premiul Nobel. Calitatea extraordinară a unui om este să facă ceva pentru ceilalți din jurul lui. El a făcut și un film, abia lansat pe 15 mai, chiar am să-l caut pentru că vreau să-l văd. E o personalitate și pentru mine a fost o ocazie extraordinară să mă aflu în preajma lui”.

„În Paris, strângeam prostituatele românce de pe străzi”

Subcomisarul Chirilă a învățat singur limba franceză, când se pregătea intens pentru misiuni internaționale, prin 2011. A scris caiete întregi și l-a mai ajutat soția, care este „de toate” (și casier, și contabil, și bibliotecar) la Academia de Studii Economice din Piatra-Neamț. Cele două misiuni din Franța, din anul 2012, l-au ajutat să-și perfecționeze accentul și vorbirea liberă.

„Francezii vorbesc foarte repede; când i-am auzit la telefon, am avut un șoc. Nu înțelegi nimic dacă nu stăpânești bine limba. Cât am patrulat prin Paris cu poliția franceză, am avut timp să învăț. Acolo nimeni nu doarme, se patrulează până dimineață, fără discuție. Și se lucrează numai de noapte, cu pauză de două zile. Oamenii ăia sunt dereglați când iau concediu. Aveau conflicte dese cu prostituatele românce. Refuzau să se legitimeze, nu voiau să dea telefoanele. Nu li se întâmpla mare lucru, erau reținute 24 de ore și, de obicei, li se dădea drumul. Când le abordam eu, scoteau tot din buzunare, spre mirarea colegilor francezi. Le-am explicat că e vorba doar despre tehnică. Le întrebi calm «Drăguță, părinții tăi știu cu ce te ocupi sau trebuie anunțați?». Și să vezi cooperare! Am avut și aventuri în Paris. Am fugit după un puști de 16 ani, care a luat banii omului din bancomat. Pur și simplu, i-a smuls. Am alergat după el pe câteva străduțe, dreapta, stânga, iar dreapta, l-am prins și nu mai știam să mă întorc înapoi. Noroc că au venit ei cu mașina după mine și m-au luat. Am prins și un traficant de droguri, genul care, cu greu, poate fi dovedit. L-am așteptat după colț și i-am băgat mâna direct în gât. A rămas fără aer și a trebuit să scuipe. Așa am avut proba. Avea 5 doze sub limbă, învelite în bandă izolatoare, ca să nu poată fi digerate. În caz de ceva, le înghite!

Mi-a plăcut Parisul, cu toate grădinile lui înflorite, cu 70 de milioane de turiști pe an, cu lucrul de noapte, cu solidaritatea extraordinară dintre polițiști – dacă se întâmplă ceva toți sunt acolo – și, mai ales, cu trecerile surprinzătoare de la zonele aglomerate, la cafenelele intime de pe străduțele laterale. Și, după toate experințele astea, când m-am întors la Poliția Neamț și am intrat pe același hol lung, am văzut aceleași birouri și aceleși personaje, am simțit că «judiciarul» nostru are ceva aparte. Are suflet și respiră!”.

Cristina MIRCEA