„Cea mai frumoasă și emoționantă amintire din cariera mea de muzeograf la Casa Creangă este legată de maestrul Ion Lucian. A făcut de trei ori semnul crucii și i-a mulțumit lui Dumnezeu că l-a ajutat să mai ajungă o dată aici, înainte de a pleca «dincolo». M-a impresionat foarte mult faptul că un actor de valoarea dumnealui are atât de mult respect pentru rădăcini”.
Rocsana Josanu a lucrat la Casa Creangă vreme de 13 ani, zi de zi, de dimineață până la ora 18, inclusiv sâmbăta și duminica. „A fost greu, dar și frumos. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna Ion Creangă și am citit foarte mult despre el, ca să-l cunosc cât mai bine și să-l pot prezenta publicului așa cum a fost. N-am avut parte, însă, numai de experiențe plăcute. Din păcate, Complexul Muzeal Neamț n-a avut niciodată personal suficient în toți anii ăștia și vara, când închideam la ora 18, de multe ori plecam certându-mă cu turiștii. Nu mai vorbesc de salarii. La 10 ore de program pe zi, plus sâmbete și duminici, luam 840 de lei pe lună. Nu am, însă, niciun regret, pentru că mi-a plăcut ce-am făcut și sunt convinsă că perioada asta a fost foarte importantă pentru drumul meu în viață”.
Drumul Rocsanei Josanu în viață a început la Piatra-Neamț, pe 6 octombrie 1977. A învățat la Școala nr. 4 – cum era cunoscută atunci, apoi la Colegiul ”Calistrat Hogaș”, unde l-a avut profesor de geografie pe celebrul domn Vasiliu, care a băgat „spaima” în mulți elevi, pentru că era sever și disciplinat.
„La început, am învățat de frică și abia mai târziu a început să-mi placă geografia. Domnul profesor a avut un rol hotărâtor în formarea mea, pentru că nu ne asculta doar din lecția predată ora trecută, ci din toată materia. Iar elevul de serviciu trebuia să țină harta dreaptă dacă era cumva vreun colț îndoit”.
După bacalaureat, Rocsana Josanu a optat pentru Facultatea de Geografie și Geologie din Iași, unde a „prins” primul modul francofon și, vreme de 4 ani, a făcut absolut toate cursurile în limba franceză. „Mi-a prins bine mai târziu, când veneau grupuri de turiști francezi la Casa Creangă și primeam complimente pentru că vorbeam fluent, iar frazele erau logice și coerente. Îmi place să cred că fac față și acum unei conversații în limba franceză. Mai ales că am avut două burse în străinătate în timpul studenției, una în Franța și cealaltă în Elveția. La cea din Franța, am prezentat o lucrarea despre urbanism, am luat nota 18 – acolo nota 20 este maximă – și am fost felicitată de comisie pentru felul în care m-am prezentat”.
Cea mai amară amintire, tot de la un actor
Ca orice om care se străduiește să învețe suplimentar doar pentru a avea ce le împărtăși celorlalți, Rocsana Josanu a avut cea mai mare dezamăgire tot la Casa Creangă și tot din partea unui actor, din „fericre” nu unul de calibrul lui Ion Lucian: „A venit domnul George Mihăiță, cu o clasă de elevi, printre care era și copilul dumnealui. M-am bucurat pentru că Ion Creangă, prin opera sa, s-a adresat cel mai mult copiilor. Am avut grupuri întregi care puneau întrebări, interacționau cu mine și știau o mulțime de lucruri despre el. M-am gândit că, fiind elevi școliți în București, vor fi emoționați să vadă casa scriitorului și chiar mi-era teamă că nu le voi face față. Când colo, în timp ce le vorbeam, s-au întors cu spatele, mâncau cips-uri și discutau între ei. Bineînțeles că le-am atras atenția la modul că nu este politicos să întorci spatele cuiva care-ți vorbește, gândind că și la școală li s-a spus acest lucru. În fine, m-au ascultat ei oarecum, evident neinteresați, iar la sfârșit domnul George Mihăiță mi-a reproșat că am îndrăznit să-i atenționez pe copii. Mi-a spus că la noi, în Moldova, unde lumea n-a prea evoluat, poate că Ion Creangă mai însemnă ceva, dar în sud este de-a dreptul demodat și depășit și este absolut normal ca pe copii să nu-i mai intereseze subiectul. Și atunci l-am întrebat direct de ce i-a adus la Casa Creangă și nu i-a dus într-un loc care să fie în consonanță cu preferințele lor «moderne și evoluate». Bineînțeles că n-a avut replică, dar m-a privit dușmănos și toată povestea asta mi-a lăsat un gust amar”.
„Sunt oameni cu facultate care nu știu limba română”
După ce-a terminat facultatea, Rocsana Josanu a muncit un an în Iași, ca profesor suplinitor la catedra de franceză a Școlii ”Ion Ghica” din Podu Roș. După ce soțul – comisarul Vitalie Josanu – a absolvit și el facultatea, s-au mutat împreună la Neamț. La început, dna Josanu a fost tot profesor, de astă dată de geografie, la o școală din comuna Alexandru cel Bun. Apoi au venit cele două fete, care astăzi umplu casa soților Josanu de bucurie și de premii, așa că proaspăta doamnă directoare a fost mai tot timpul conectată la evoluția învățământului românesc: „Mi se pare îngrijorător faptul că există oameni cu facultate care nu știu limba română. Este o datorie patriotică fundamentală să ai identitate și să știi limba poporului din care te tragi. Învățământul românesc a ajuns în faza în care pune accent pe matematică, apoi pe fizică și abia pe locul trei vine limba română. Poate că unii cu tendințe «moderne» din sud m-ar contrazice, dar eu cred cu tărie asta. Și așa mi-am educat copiii – să știe întâi limba neamului, apoi geografia și istoria, și abia după aceea vin științele exacte. La care e de preferat să fie foarte buni! Ideea este că trebuie să ai baza pe care construiești. E sinistru să fii un matematician excepțional și să faci greșeli de exprimare nepermise în clasa a IV-a. La noi, din profundă nefericire, nu se mai pune accent pe bază. Și atunci toată construcția este fragilă. Cred că cea mai importantă calitate a unui om în viață este principialitatea – de la Creangă am învățat asta. Trebuie să-ți stabilești o limită sub care să nu accepți niciodată să cobori. Iar dacă nu știi limba neamului tău, cam cât ești de jos în pretenția ta de român? Și, vedem cu toții, zi de zi, că ne ducem foarte jos, din toate punctele de vedere, spre o zonă din care nu se știe cum și când ne mai putem ridica”.
„La serviciu, nu suntem soț și soție”
După un drum care, cel puțin până acum, a fost așa cum și l-a dorit, Rocsana Josanu are un singur regret: masterul în geografie și amenajarea teritoriului n-a fost urmat și de unul în arhitectură. Deși timpul nu e pierdut. „Mă fascinează casele vechi, tradiționale. Simt viața și povestea lor. Nu-mi plac modelele importate din zone care n-au nicio legătură cu meleagurile pe care trăim. De aceea mi se pare foarte importantă munca oamenilor care luptă pentru salvarea monumentelor și a tradițiilor. Poate de aceea am ajuns unde sunt acum, să am un rost al meu. Știu că s-au iscat discuții, în anumite grupuri, că eu sunt la Cultură și Vitalie la Patrimoniu, la Poliția Neamț. I-am înțeles munca și înainte, și chiar m-am gândit că poate Dumnezeu a vrut să fie în județul Neamț un om atât de dedicat și așa s-a întâmplat să ne căsătorim și el să vină după mine. Îl înțeleg cu atât mai mult acum, de când sunt la Direcția pentru Cultură și mi-am dat seama cât de multe lucruri nu s-au făcut și trebuie reparate și câte altele ar fi de făcut. La serviciu, nu suntem soț și soție. Avem doar aceeași pasiune pentru trecut, pentru tradiție și pentru istorie, dar ne mai contrăm uneori. Eu văd colaborarea noastră ca fiind benefică pentru patrimoniul cultural al județului. Și-mi doresc ca în Neamț să fie cât mai multe obiective clasate, să începem și o promovare a meșteșugurilor și a ocupațiilor tradiționale, să căutăm casele autentice și să le conservăm, să facem proiecte prin care să atragem turiști și fonduri. Cel mai trist lucru mi se pare să fie un monument în suferință și să nu poți face nimic pentru el. Mi-am propus să mă bat și pentru Palatul Cnejilor, și pentru Cetatea lui Ștefan cel Mare de la Gâdinți, și pentru Mănăstirea Bisericani – apropo n-am primit niciun răspuns, deși am trimis adrese peste tot, deci trebuie s-o iau de la capăt – și pentru clasarea unor bunuri în patrimoniul UNESCO. Și am să le fac pe toate, pentru că, dacă am ajuns aici, înseamnă că asta am de îndeplinit și sunt sigură că Dumnezeu mă va ajuta!”. (Cristina MIRCEA)
2 comentarii
http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/
În locul (cîndva, al) lui Năiţă Popa la Muzeul “Ion Creangă” şi-al atîtora kulturnici cu “spate” politic la DCP, descopăr o Doamnă răzbătătoare şi realistă. Sper, doresc să aibă şi realizări!
În ce priveşte “calităţile” unui evaluator din comisia pentru directorul Bib.gtk, acel doktor în filologie a fost (şi) bibliotecar la Şc.3, dar şi pe la zisa BP s-a perindat, în vreo 2 perioade; dar, şi la bibliotecuţă a nu mai ştiu cui, ce funcţionă temporar în post-90 în vila “Maghi”, azi cu proprietar mie neştiut, poate un revendicator… Deci, dl cu musca-n barbă are şi studii, atestări întru biblioteconomie, pe lîngă alte talente, inclusiv de sforar şi critic local. Că, după ce a bîntuit prin kulturna loco ani de pomană, tîrînd oala de-un litru de cafea chioară din birou în birou, la şuete, Ditamai doktoru’filolog a ales ca să predea la Gimnaziu (Şc.2), doar ca să aibă – la o pensie mai mare – şi un spor mai mare prin userăul plin cu din cel ca d-sa…
Îi mai doresc Doamnei directoare Oameni de încredere, pricepuţi, iară nu dezinformatori. Eroul lui Vlad Muşatescu (o schiţă umoristică despre “şezătorile” literare din Neamţ, înainte de puci) are totuşi un CV, oricît de cosmetizat; şi un greu dosar prin alte părţi.