O virtute pe săptămână – Fidelitatea

Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) este printre puținii cugetători creștini ortodocși care au abordat și au încercat să explice virtutea creștină fidelitatea.

„Dintre virtuți, fidelitatea (ori credincioșia, cum îi spun de preferință poporul și scriitorii români) e mai puțin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credință unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal și devotat și oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial și personal chiar față de o abstracțiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăți demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine și la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restriște, la mari primejdii, în mlaștină și pe grohotiș, când se înfiripă clipele deznădejdii. Fidelitatea se opune înșelătoriei, perfidiei, fățărniciei, minciunii, versalității, verbozității, trădării.

Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpățânarea în teorii și idei, e o calitate exclusiv morală.

A nu te huli pe tine însuți, a te controla cu strășnicie, a nu batjocori duhul care sălășluiește în tine și în semenii tăi, a nu știrbi întru nimic nivelul de civilizație și cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ție. De faci așa, prin însăși a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieș, roadele muncii și cugetului purtătoare de sfințenie. Îți vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie.

Asumarea etică a destinului omului pe pământ și al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelității, singura de altfel, nesupusă relativității și vicisitudinilor istorice”.