ANALIZĂ: Altfel despre „migranții refugiați” care invadează Europa

pietricica turism

refugiati 01Parcă a trecut o veșnicie, deși-s abia vreo două săptămâni, de când Laurent Fabius, ministrul francez de externe, se plângea de atitudinea scandaloasă a Ungariei (cu tot cu gardul lor de la frontiera cu Serbia) și a altor țări din Europa de Est în privința așa-zișilor migranți care se scurgeau în valuri peste hotarul Spațiului Schengen. Cuvântul ăsta afurisit, migranți, a fost preluat fără discernământ în limbajul știrilor și politicienilor de la noi. Nu știai dacă e ordin de zi manipulator pe țară, dacă textele se livrează în plic sigilat sau dicționarele au dispărut peste noapte. Fabius saluta comportamentul foarte curajos al Germaniei și anunța că Franța îi va sta alături. Miza era neacceptarea cotelor de repartizare, de această dată a migranților deveniți imigranți. Pe 8 septembrie, același Fabius vorbea deja în altă limbă. Se referea la refugiați și spunea că primirea tuturor ar reprezenta o victorie pentru Statul Islamic. Greu, dar s-a prins că Orientul Mijlociu trebuie să rămână în Orientul Mijlociu, iar transferarea în Europa a circa 4 milioane de refugiați irakieni și sirieni aflați în Turcia, Liban și Iordania nu se potrivește de niciun fel chiar cu valorile comune europene. Dacă la nivel internațional s-ar fi vorbit despre o catastrofă umanitară, sigur, e altă discuție, una care trebuia să treacă însă pe la Organizația Națiunilor Unite, ceea ce, după cum se vede că stau lucrurile, nu e cazul.

Totuși, ce l-a mânat în luptă pe Fabius, altfel cel mai tânăr premier al celei de-a V-a Republici Franceze? Explicația e simplă, numai că nu se vede la București. Fabius, un socialist-de-socialist cu vechime și palmares, și-a servit țara din fruntea guvernului sub președintele socialist Mitterrand, când axa cu creștin-democrații cancelarului Helmut Kohl din RFG funcționa la marele fix în lupta cu balaurul comunist din Est, unde abia se înfiripau reformele lui Gorbaciov. Cine-s azi la putere în Franța, respectiv Germania? Exact aceleași familii politice ca la mijlocul anilor ’80. Diferența e că s-a schimbat lumea, s-a schimbat Europa, iar în interiorul Uniunii – surpriză! – apucăturile dictatoriale germane, asistate de alunecoșii francezi, au început să dea rateuri. Dovada s-a născut luni, 14 septembrie, la Consiliul extraordinar pentru Justiției și Afaceri Interne, în sensul că nu s-a ajuns la un acord unanim cu privire la distribuirea a 120.000 de refugiați. Deja se vorbșete despre măsuri dure (unele puse în practică, între timp, prin trimiterea de forțe armate la frontiere), despre centre de primire în Grecia și Italia, despre statutul de refugiat și protecție internațională. Situația va fi discutată din nou în cadrul Consiliului JAI din 8 octombrie, apoi la Consiliul European de toamnă (15-16 octombrie) și pe urmă la un summit extraordinar legat de „migrație”, cu țări din Africa și alte țări-cheie, programat pe 11-12 noiembrie în Malta. Cale lungă… Și tot Malta, tot în noiembrie.

Dând filmul puțin înapoi, halul în care a fost tratată această criză în România arată că avem încă multă vreme de petrecut la periferia valorilor. Întâiul șoc administrat a venit din terminologie. Era limpede că imigrantul e cel care vine într-un loc, emigrantul pleacă de undeva, iar migranții se deplasează în masă dintr-o regiune în alta, dintr-o țară în alta. Important de reținut este că, lăsând deoparte păsările și popoarele migratoare, deplasarea colectivităților urmărește condiții mai bune de trai. Dacă adăugăm persecuțiile și punerea vieții în pericol, ajungem la refugiați. Era greu de explicat? Absolut deloc, dar noi trăim în scumpa Românie. Analiștii și politologii de serviciu s-au făcut de râs, la fel și politicienii predispuși la a clămpăni despre ce nu cunosc. O excepție notabilă, nu pentru prima oară, rămâne un diplomat de , care n-a apucat să candideze anul trecut la președinție pe motiv de Elena Udrea.

Desăvârșit de cumplită a fost altceva, anume construcția dezbaterilor prăbușite iute în dispute politice. S-au caftit în declarații, acuze și interpretări, de credeai că suntem martorii unei sinistre chemări la întrecere. Mai aveau în comun ceva: au așteptat să treacă timpul, au evitat angajamentele și atitudinile tranșante până când au găsit de cine să se lipească. Dramatic, tema n-a explodat peste noapte, era cunoscută, în realitate, cu destul timp înainte. La fel și nevoia de face diplomație profesionistă, dublată de ponderarea subiectului între hotarele țării, în condițiile în care familia europeană, pe lângă cedare de suveranitate, înseamnă acceptarea unor reguli neexplicate la timp pe înțelesul românilor. De aceea, în același registru dramatic se înscriu două observații complicat de combătut. Prima-i că pe planul eficienței diplomatice n-am funcționat, n-am existat. Ministrul de Externe și Președintele erau depășiți de situație, iar premierul s-a băgat unde nu-i fierbe oala. În cazul lui Ponta, nici priceperea nu-i bate dincolo de orizontul marii moschei de la București. A doua observație constă în expunerea distinșilor concetățeni la informații parțiale, năucitoare, generatoare de opinii care zburau dintr-o extremă în alta, care se schimbau peste noapte. Ca și în alte rânduri, pretinsa societate civilă și-a probat impotența, rezonând cumva jalnic cu tot mai absenta Biserică Ortodoxă Română. La excese naționaliste s-a ajuns, natural, dintr-o suflare. Dacă asta a urmărit Sistemul, i-a ieșit. Cu un Traian Băsescu în serial de recitaluri, marcând cu precizie tâmpeniile regimului de la București, clasa conducătoare a momentului s-a umplut de penibil. Având în față o piață politică golită de competențe, a umplut-o atât de eficient cu mesaje de jucător, încât simpaticii concetățeni i-au oferit, pe dată, neașteptate procente (suplimentare) de încredere.

Bineînțeles, un pic mai la vest, premierul Viktor Orban a dat o lecție de apărare a interesului național cum la noi se-ntâmplă rar spe deloc. A legat familia politică populară europeană de alt gard decât cel de la hotarul cu sârbii și s-a răstit la Germania creștin-democratei Merkel, de nu-i venea a crede ce aude lui Martin Schulz, caraghiosul acela de socialist german plantat în fruntea Parlamentului European și sinonim c-o greșeală a istoriei. Cu un președinte de Comisie Europeană dat de Luxemburg, din partea popularilor, în persoana lui Jean-Claude Junker, cu președinție rotativă semestrială peste Consiliul Uniunii asigurată de aceeași țară până în decembrie, săracul Schulz nu pricepea lipsa de disciplină a lui Orban. Nu este un secret, această utilă descriere, ca pregătire a prezentării unui tablou european corect, a lipsit la București. Că Budapestei i se face de încă un gard, la frontiera cu noi, n-are de ce surprinde – ține de câte și cum li s-a permis și li se permite mereu. Își văd nestingheriți de interesul lor, inclusiv cu prețul de a se disocia brusc de frățiorii din Grupul de la Vișegrad în chestiunea cotelor obligatorii de musafiri nedoriți.

Ce-i de făcut în continuare? Nu-i ușor de anticipat, de propus. Răul administrat României și românilor în această criză, din „resurse” interne, a prins rădăcini certe. Cu evoluția ministrului Gabriel Oprea la „aparatul” JAI și propunerile de campare voluntară a refugiaților în diverse locuri, înghițim de fapt jocuri aiuritoare de imagine. Fermitatea scrâșnită – a sa și a altora – are un public consumator cert, însă pe fond e aberant să sperăm că sărăcia și neatractivitatea ca țară va ține migranții-refugiați departe de Grădina Maicii Domnului. Ei au alte griji, de pildă, decât socotelile și răfuielile noastre cu Spațiul Schengen.

În altă ordine de idei, alunecarea spre prezentarea acestor fugari pe grupuri și subgrupuri, în paralel cu înjurăturile adresate Germaniei, ca dezvoltatoare a unui nou soi de Tărâm al Făgăduinței, va crea o și mai mare confuzie, fiindcă finalul nu poate fi decât renunțarea la reguli și judecarea/ judecata după excepții. Adică, o altă nenorocire.

Așa se face că, măcar în contul și cu grija alegerilor de anul viitor, ajunge a fi obligatoriu de reținut identitatea și apartenența politică a celor care au probat alte griji decât guvernarea sănătoasă, una în stare să ofere soluții într-o criză fără seamăn. Desigur, nu trebuie uitați partenerii mediatici asociați. Fără ei, găștile de bandiți și neaveniți nu găseau spațiu și ferestre orare, vorba vine, de exprimare. Cu această zestre bine fixată în fișierele memoriei, altfel se urmărește cine și dacă e în stare să construiască o poziție coerentă și demnă de țară. Lumea, Europa și România vor arăta cu totul diferit după sau de la o lună la alta în cursul acestei crize. A-i distinge pe cont propriu pe cei care înțeleg că miza reală este România și acționează în consecință, în favoarea neamului nostru, înseamnă cu siguranță un efort. În special din partea românului captiv, cel obișnuit cu tranșarea și împărțirea țării pe baroni și alte căpetenii, și enervant de orb când unii iau decizii comportându-se ca proprietari de țară. Indiscutabil, nu așteptăm miracole. Una dintre trăsăturile fundamentale ale acestor așteptați trebuie să fie sinceritatea. Să spună cinstit ce se poate face, dacă se poate și până unde. Lor, în măsura în care există și au libertate de acțiune, le revine misiunea de-a ne stârni să-i susținem să facă bine țării. Cum-necum, după Revoluție, în câteva împrejurări ne-a ieșit. Sau s-a potrivit. Exemplul de referință, cu valoare de punct de cotitură al istoriei, se numește nu aderarea, ci de fapt primirea noastră în NATO. Acum, drept este, operațiunile se desfășoară sau trag exclusiv spre curtea Uniunii Europene. Fără bombe, fără rachete, fără a ni se solicita drept de survol spre fosta Iugoslavie, fără participare la vreo largă coaliție internațională, condusă de SUA, împotriva terorismului. Indiferent de statutul oficial și volumul „migranților”, suportăm chiar o veritabilă invazie, una modernă, neconvențională. I-a luat pe nepregătite pe alții mai mari, dar asta nu ține de scuză în dreptul periculoșilor de la București. Așteptarea, nevoia de capete luminate autohtone e cu atât mai presantă. Nu de alta, dar n-am vrea să ne îngroape cu totul actuala clasă conducătoare. A povesti și de ce a fost ocolit termenul „invazie”, e inutil. Explicația o dau militarii trimiși la niște frontiere.

Viorel COSMA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.