4 povestiri despre aromele copilăriei, despre sărbători…

Vine Crăciunul! O dulce nostalgie îmi inundă sufletul. Încep eu…

De sărbători, mergeam întotdeauna la țară, la bunicii mei, la Ștefan cel Mare. În săptămânile premergătoare Crăciunului, trebuia să învăț o colindă, nouă și frumoasă, să le-o prezint mai întâi și mai întâi dragilor mei bunici, părinții tatei. Era testarea cea mai importantă. Dacă treceam cu bine de acest ”hop”, puteam să-mi fac un itinerar pe care-l respectam cu sfințenie. Mă puneam, apoi, pe așteptat ora de plecare, care trebuia să fie cam pe când se îngâna ziua cu noaptea. Nici mai devreme, nici mai târziu.

La țară, toată lumea avea poarta deschisă. Era o rușine să ai ușa închisă și să nu primești colindători. De obicei, mergeam singură la colindat, nu în grup. Bunicul Mihai mă ”supraveghea” îndeaproape. Totul dura în jur de două-trei ore. Mă întorceam acasă cu banii și darurile primite, după care făceam o scurtă ”ședință de analiză”, împreună cu bunica Zamfira.

Mai mult decât colindatul, îmi plăcea să merg cu plugușorul, deoarece, așa mi se părea mie, făceam bani mai mulți. Lumea parcă era mai darnică în ajunul Anului Nou. Mergeam pe la toate rudele mele, bunicii de pe mamă, Constantin și Aurica, mătușile și unchii mei, Georgeta, Aspazia, Victor, Mihai. Unchiul Paul venea de la Roman cu tanti Mariana. Pe drum, mă întâlneam cu perechile de datini și obiceiuri, erau mereu câte două, și nu mă mai săturam privindu-le.Țin minte că-mi înghețau picioarele bocnă și tot mai voiam să le admir. Bunicii le primeau pe amândouă. Bunica Zamfira adora vioara, îmi spunea că-i cel mai important instrument.

Cu bani de sărbători voiam să-mi cumpăr patine, bicicletă, însă niciodată nu erau de ajuns, așa că-i cheltuiam pe dulciuri, ceva haine și pe caiete, stilou, radieră, etc, pentru că, nu-i așa, trimestrul al doilea bătea la ușă.

Într-un an, autobuzul nu a oprit în stația de pe Calea Romanului și era cât pe ce să ratez mersul cu colinda. Așa că am pornit pe jos înspre Ștefan cel Mare. A mai oprit câte o mașină, m-a mai luat câțiva kilometri, am mai mers pe jos, oricum am ajuns cam cu un ceas înainte de a pleca la colindat. Bunica mea a simțit că nu-i ora la care aveam autobuz și m-a descusut cu răbdare și abilitate. Când i-am spus, nu i-a venit a crede și a mulțumit lui Dumnezeu că m-a văzut întreagă în ograda sa.

O dată sau poate de două ori, am mers cu uratul și la oraș. De fiecare dată, mă însoțea tata. Cu excepția vecinilor, nimeni nu m-a primit. Obișnuită cu veselia și frumusețea sărbătorilor de iarnă de la țară, am fost consternată de ”ospitalitatea” oamenilor de la ”târg”… Crescând, mi-a venit mie rândul să o însoțesc pe sora mea la colindat și urat. Altădată o să vă povestesc despre miresmele care inundau micuța bucătărie de la țară, în care bunica și mama, trezite cu noaptea în cap, framântau aluatul pentru colaci, cozonaci, pâine de casă, pregăteau turta cu julfă și, bineînțeles, celelalte bucate tradiționale. Următoarele povești sunt mai frumoase decât a mea.

Ana Moise


Subiectiv… despre Crăciun

cristina petrariu sarbatori craciunRar pot fi acuzată că sunt atinsă de morbul nostalgiei și cu atât mai puțin când vine vorba de vremurile de dinainte de 1989… Și, totuși, văzându-i pe toți aceștia, de erau în stadiul de sentiment în ’89, cum scriu azi despre cum mâncau ei banana necoaptă pe vremea lu’ Ceaușescu, îmi vine să scriu fix despre vremurile acelea, cu atât mai mult cu cât aveam, totuși, atunci vârsta memoriei. Iar statul la cozi pentru orice, adunatul de maculatură și borcănele, abonamentele obligatorii la Cutezătorii și câte asemenea, mă califică astăzi, într-un fel sau altul, să povestesc despre asta, cât se poate de subiectiv și de personal, firește.

rsrÎn zilele Marii Schimbări, n-aveam, biologic, decât exact 11 ani și 3 luni și mâncasem cu vreo doi ani înainte – atât de clișeizatele astăzi – portocale și banane, deși bunica le pusese preventiv pe un șifonier, învelite cu grijă, ca pe banii de înmormântare, în revista pentru școleri mai sus amintită.

Crăciunul din ’89 a fost spectaculos pentru noi, odraslele familiei Petrariu, întrucât așa artificii ca trasoarele care se îndreptau spre Casa de apă de pe dealul din Dărmănești nu văzuse neam de neamul nostru! Și nici împușcături, ca alea de se auzeau din când în când, seara, nu auzisem… Exceptându-l doar pe bunicul dinspre mamă, veteran de război, care auzise și văzuse destule… Unde mai pui că, tot atunci, s-a răsturnat și bradul nostru, mai strâmb ca niciodată, creând un adevărat dezastru de sclipici și cioburi fine, pe covorul persan roșu din sufragerie… Parcă-i văd pe ai mei, ieșind precipitat pe ușă, cărând două oale enorme, una cu sarmale, cealaltă cu borș, pentru bieții soldați care făceau de gardă la Casa de apă…! Noroc că tăiase bunicu’ pe șest un porculeț de vreo 80 de kile. Îi vedeam pe ai mei prin ochiurile perdelei de Pașcani, îndepărtându-se și făcându-și loc printre strigătele oamenilor… ”Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!…”. Aș fi ieșit afară să mă dau cu patinele, dar zăpadă nu era și nici n-am fi avut voie. Patinele mi le-a cumpărat mama de Moș Crăciun (Doamne, cum o fi reușit, de unde bani? De unde pile?!… Să poți cumpăra așa minunăție de patine, din mușama gri, nou-nouțe, cu lame strălucitoare și cu trei numere mai mari – ”Lasă, mamă, să îți vină și la anul”!). Curios lucru cum tălpile mele s-au încăpățânat să mai crească și de atunci am rămas tot pe la 36 jumate.

Așa că, dacă tot nu puteam ieși, stăteam în casă, meditând amar la cum mi-am ruinat vacanța de Crăciun, pentru că acu’ le-a trebuit ăstora să-l dea jos pe Ceaușescu și pentru că doamna Cojocaru (de română, de la 28, unde învățam) m-a găsit tocmai pe mine să particip la un stagiu de pregătire pentru olimpiada la română, împreună cu vreo 25 de ”selectați” din școli de prestigiu din Piatra. Am susținut și examen la sfârșit, dar când să vedem rezultatul la avizierul Școlii 3, am constatat cu stupoare, venind prin centru, că e un tanc în față la ”14 scări”… Soldații slabi, în fetru kaki-decolorat, de pe tanc, se aplecau cu poftă asupra tăvii cu savarine aduse de cofetărese. Tineri cu brasarde tricolore se agitau de colo-colo… Școala era deschisă, înăuntru – vraiște și, în sala unde mă pregătisem, Ceaușescu atârna ”într-o ureche”, zâmbind, trist și spart, precum copiii de la CCB pe lângă care treceam zilnic în drum spre școală… Mulți ani după, cu imaginea puloverelor populiste și intens mediatizate la TV ale lui Ilici, Roman, Nicolaescu, Brateș, Brucan & co în minte, m-am întrebat cum poate ucide cineva pe oricine – fie el și Ceaușescu! – în ziua de Crăciun. Poate cineva care nu are Crăciun!!!

Au urmat Crăciunuri, mai triste sau mai pline de voioșie, sărbătorite mai cu fast sau studențește, Crăciunuri frumoase, pline de duh și speranță… așa cum sunt, de fapt, toate Crăciunurile. Și totuși, CRĂCIUNUL de care îmi amintesc și la care mă raportez, de fapt, mereu, e acela petrecut în camera cu geamuri mari, în care rășina bradului devenit pom mă învăluia narcotic, iar lumânărelele de parafină albă pâlpâiau, prinse în clamele fixate abil pe crenguțe (clame din care soțul meu caută, frenetic și fără succes, pe net sau prin boxe vechi, de vreo 17 ani, de când îl cunosc). Îmi ardea spatele de dogoarea teracotei, stând, la cei 4 ani și un pic ai mei, pe un taburet făcut de Bunicu’, alături de el, ascultându-l fascinată ”catehizându-mă”, blând și bunicește, despre facerea lumii și despre ieslea în care s-a născut Hristos cu mulți, foarte mulți ani în urmă. Bunicu’ vorbea cu o aproape imperceptibilă dificultate. Dinții pe care îi confecționase pentru el stomatologul, în ajun, nu luaseră încă forma vorbelor lui. Și de mâncat mânca destul de greu. Pe prichiciul sobei, deasupra lumii, se coceau cuminți două pere.

Cristina Spânache-Petrariu, profesor la Palatul Copiilor și președinte al Fundației Culturale Arte.ro


Raluca NacladTrei dorințe de Crăciun

  1. Să-mi placă mai puțin alergătura jumătate entuziastă, jumătate nevrotică, după cadouri, bunătăți, haine noi, prin hipermarketuri tentaculare, pulsând după ritmul infernal al propagandei publicitare, și să-mi placă mai mult lucrurile rânduite cuminți în jurul Liturghiei de Crăciun, ca o celebrare a bucuriei că a mai trecut un an în care nimeni dintre cei dragi nu a trecut dincolo, în care am mai învățat câte ceva despre cum să-mi gestionez tensiunile ce mă inflamează zilnic, punându-mi la încercare rezistența zidului de sânge și de duh.
  2. Să pregătesc masa de Crăciun cu mâncăruri mai dichisite și mai nobile, dar nu mai multe ca de obicei, astfel încât să nu fie nevoie să arunc alimente alterate la gunoi, în condițiile în care, în lume, aproape 800 de milioane de oameni sunt subnutriți, iar în jur de 15.000 mor zilnic de foame.
  3. Aceste sărbători să ne aducă tuturor cea mai scumpă marfă din lume: Timpul. Timpul în care să fii cu tine însuți, odihnindu-te de toate zădărniciile lumii.

Raluca Naclad, consultant artistic Teatrul Tineretului


 Ață în bomboane

delia tarcaoanuM-am trezit acum și chiar văd că toată treaba asta s-a transformat într-o afacere, din care mai toți vor să iasă cu ceva. Parcă nu suntem mințiți zilnic ca de Crăciun, dar, în fine, contează că mai știm să zâmbim și în astfel de situații. Nu m-am prins care e treaba cu Spiritul Crăciunului. E un ”du-te vino” pentru mine, dar mă face să rânjesc și să-mi fie dor de cozonac și Pro Tv.

Când eram mică, știam atât: că trebuie să vină neamurile pe la noi și că pot să stau trează două ore în plus, până vine ăla cu barbă și ochelari negri care sclipesc, și-mi aduce niște cadouri: portocale și haine care nu-mi plăceau și pe care mă obliga mama să le port ”că se supără moșu și nu mai vine”. Cea mai tare chestie era că mă urca tata pe sanie și plecam cu ai mei, noaptea, pe strada ninsă, până la bunicii mei, care cel mai des erau beți, aveau un brad strâmb și covoare pe pereți. Era un kilometru distanță între casele noastre și aveam timp să casc ochii după instalații și după toți moș-crăciunii ăia, ba înalți și slabi cu față de sicriu, ba îndesați ca niște globuri, care știau să înjure.

Cam de doi ani încoace, niște prieteni din Iași vin acasă de Crăciun și-mi aduc câte o plasă de bomboane cu jeleu învelit în ciocolată – luate la ofertă – bomboanele alea pe care măcar o dată le-ai zdrobit în buzunar. Câteva zile după, așteptăm la gară studenții fomiști și ne cărăm în sala de repetiție, unde cântăm absolut tot ce știm și nu știm, în curentul unei aeroterme care nu prea încălzește, având în vedere cât de des se iese la fumat.

Mergem în gașcă la colindat și facem mișto de ăștia care mai falsează. Avem o listă cu oamenii la care trebuie să ajungem și nu o respectăm, ne luăm cu vorba, bem cam mult și furăm bomboane din brad. Dacă primim un ban, îi ascult pe băieții care spun la fiecare casă aceeași poveste: că strâng banii ca să-și cumpere scule de la Marshall sau mai știu eu ce bass din 1960; eu bag banii în ugg-ul drept – să fie acolo, în caz de mă apucă nebuniile.

Noaptea, când mă duc acasă, cobor din microbuz, e ceață și aerul e tare. O iau la vale. Mă uit la casele vecinilor, pe care, în fiecare an, mai apare câte o instalație nouă; sunt unele de aceeași vârstă cu mine. Cobor dealul și îmi văd casa pe partea stângă. Deschid poarta; tata a făcut cărare până la intrare în casă. Intru în ogradă, văd leagănul nins și lumina aia palidă din geam. Știu că ai mei dorm, intru încet. Sunt cadouri sub brad. Pe vârfuri, sar până la ele, le învârt pe toate părțile, presez pe ele, le duc la ureche și plec în baie să mă demachiez. Dimineața, mama o să-mi zică ”a trecut moșul” și eu o să mai moțăiesc în pat.

Generația noastră nu colindă pentru bani, eu chiar cred asta. Mie mi se pare că urlă după zilele în care stătea acasă cu picioarele pe sobă și, dacă se auzea ceva pe la geam, începea să țopăie prin casă.

Nu știu cât de dor îmi e de mine, aia naivă, de cinci ani, sau de aia naivă de șaptâșpe, dar, în fiecare an când reapare nebunia asta cu Crăciunul, când văd la tv prima reclamă despre promoțiile de sărbători, camionul de la Coca-Cola și urșii ăia, am impresia, măcar pentru cele 30 de secunde, că n-am mai crescut. Mănânc zăpadă și acum, îmi e frică să nu iau bătaie cu bulgări de la băieții din clasă și, când împodobesc bradul cu sor-mea, încă mă mai cert cu ea pentru că nu pun globurile doar de două culori; le pun pe toate și mult prea apropiate.

Crăciunul nu e o chestie mișto și atât. E încă o ocazie să te gândești dacă voiai să ajungi aici, cu tine așa, să faci asta, cât mai faci asta și cât mai stai, încotro pleci și cu cine, până când, dacă te mai întorci sau te arunci în ceea ce toți numesc viață.

Nu știu ce fac alții, dar eu o să-mi mănânc bomboanele cu jeleu liniștită și o să mă mai gândesc și anul ăsta.

Delia Tărcăoanu, naistă, elevă în clasa a XII-a la Liceul de Arte ”Victor Brauner”

One comment

  • Gheorghe Ocneanu

    decembrie 25, 2015 at 5:17 pm

    Ganduri frumoase de Craciun. Multumim.

    Sarbatori fericite.

    Gheorghe Ocneanu

    Răspuns

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *