Alina Preda – asistenta medicală care a plecat cu „dreptul” în „urgență”

Născută pe 21 februarie 1988 la Târgu Neamț, Alina Preda se trage dintr-o familie „sănătoasă”: tata ambulanțier, mama asistentă și un frate mezin asistent medical la Londra. A intrat prima dată într-o ambulanță când avea 12 ani și tatăl ei a luat-o cu el la serviciu.

Atunci am simțit că asta vreau să fac toată viața și momentul acela mi-a rămas în minte drept cea mai dragă amintire din copilărie”. Peste ani, însă, și-a schimbat opțiunile și, după ce-a absolvit Colegiul „Ion Creangă” din Târgu Neamț, s-a hotărât să dea la Academia de Poliție, influențată oarecum de unchiul ei, Neculai Preda, care este polițist. A încercat de trei ori și tot de atâtea a picat probele sportive. Nu pentru că nu ar fi avut rezistență sau viteză, ci pentru că nu reușea să se încadreze în timpii maxim admiși. Și, așa, visul Alinei Preda de a deveni criminalistă s-a terminat. Dar s-a născut altul, mai frumos, mai lin și mai drept.

Mi-a fost greu, am trecut prin eșecuri repetate și nu mi-am revenit imediat. Atunci am suferit, dar, mai târziu, am înțeles că nu acela era drumul meu în viață. Dar nu m-am lăsat ușor. Mai întâi am făcut facultatea de drept, sperând totuși că voi intra la academie, și abia după ce-am absolvit m-am dus la medicină, la specialitatea «asistenți medicali», asta ca să răspund celor care nu înțeleg de ce nu sunt medic. Asta mi-am dorit și asta am făcut. În anul III de facultate, am fost la un curs, la SMURD Târgu Mureș, am făcut gărzi și am primit certificat, iar în anul IV am aflat că numai la Cluj se poate face master în medicină de urgență și în alte două specilizări medicale. La Iași, nu exista decât master în management și nu mă atrăgea domeniul. Mi-am spus că, dacă tot am terminat facultatea, să merg mai departe atunci și să nu pierd ocazia, pentru că lucrurile trebuie făcute la vremea lor”.

După un an, soarta i-a pregătit unul din posturile scoase la concurs la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca. A luat examenul cu brio și a devenit clujeancă prin adopție. Acum, după 4 ani de Ardeal, deja vorbește cu „no” și nu mai are pic de accent moldovenesc. Dar Moldova și, mai ales, orașul natal îi vor rămâne mereu în suflet, cu amintirile din copilăria petrecută între școală, joacă și cercurile de teatru, informatică, engleză, pictură și dans pe la care a trecut, după ce părinții i-au spus că e bine ca, în viață, să știe de toate.

„În meseria asta, nu există emoții constructive”

Alina Preda nu este genul de om care vorbește mult. Are o înfățișare care exprimă multă bunătate și capacitate nelimitată de a dărui, dar este cu picioarele bine înfipte în pământ, crede în Dumnezeu și face lucrurile cu responsabilitate. „Când eram în practică la UPU, a fost singura dată când am suferit. A murit un bunic, săracul! Era monitorizat pe secție, dar s-a dus. Am trecut prin experință, am învățat din ea și acum știu să mă detașez. Nu e bine să amesteci lucrurile. Problemele pe care le poți rezolva – le rezolvi, ceea ce nu mai ține de tine – accepți. Nu sunt de părere că problemele de la serviciu trebuie duse acasă și nici nu sunt de principiul că trebuie să pleci de acasă din timpul tău să te duci la serviciu. Numai dacă s-ar declanșa codul roșu aș putea fi chemată de acasă, dar, până acum, nu mi s-a întâmplat. Am fost chemată doar când a fost vreo ședință și când a trebuit să merg la București”.

La Capitală, acum o lună, Alina (și încă 7 colegi de-ai ei, 4 medici și 4 asistente, în total) a fost decorată de Casa Regală a României și momentul când Principesa Margareta i-a strâns mâna a fost una din puținele ocazii în care s-a emoționat.

Toată ceremonia a avut ceva solemn și special. Principesa a ținut un discurs, apoi fiecare echipă, de la toate spitalele care au tratat sau au transportat răniții de Colectiv, a fost chemată în față și a primit distincția. Dar mi-a plăcut că a venit și a dat mâna cu fiecare și ne-a lăudat. Crucea Regală a fost pentru echipă, iar noi o păstrăm la spital, la UPU”.

Programul Alinei este bine stabilit: într-o zi lucrează pe ambulanța SMURD, împreună cu un medic și doi paramedici de la pompieri, iar în tura următoare e de serviciu la UPU. Indiferent unde se află, când e vorba de urgențe, prioritatea e aceeași: viața omului, indiferent cât este de grav, indiferent cine este.

E foarte important să fii responsabil și stăpân pe tine. Iar, în egală măsură, trebuie să știi să lucrezi în echipă; asta se urmărește de la începutul practicii. Nu te trimite nimeni la un caz greu din primele zile, însă ești permanent sub observație și, când termini școala, ai deja o experiență, nu pleci în carieră doar cu teoria. Emoțiile nu sunt bune, sunt un semn de slăbiciune. Știu că se spune că există și emoții benefice, dar eu rămân la convingerea că, în meseria asta, nu există emoții constructive. Aici trebuie să iei decizii imediat, să acționezi din prima secundă și să nu te gândești la nimic altceva în afară de viața omului din fața ta. Nu mi-a fost frică niciodată, pentru că tot timpul avem cursuri și examene, tot timpul am știut exact ce fac și am respectat protocolul. Dacă ești făcut pentru asta, nu ți-e frică, nu ai emoții, nu te distrage nimic, ești prezent acolo doar pentru omul care, în minutele alea, are nevoie de tine”.

„Ăla care țipă e bine!”

Fiecare intervenție, indiferent că e vara, la 30°C, sau iarna, pe viscol, că e în spital, în condiții omenoase, sau pe vreo margine de drum, are însemnătatea ei și este un punct câștigat pentru Alina Preda. Chiar și atunci când se întâmplă să se termine cu decesul pacientului. Ea își face treaba la fel, cu aceeași siguranță, chiar dacă experiența acumulată până acum a făcut-o să înțeleagă, dintr-o privire, care sunt cauzele pierdute.

Când e un accident cu victime multiple, întotdeauna cel care tace e cel mai grav. Ăla care țipă e bine! Se întâmplă, însă, din păcate, ca omul care tace nici să nu mai vorbească vreodată. Deși noi ne batem pentru oricine, până în ultimul moment. De obicei, nu vorbesc despre cazuri și nici nu-mi propun să le țin minte. Însă una dintre intervențiile pe care nu le-am uitat a fost într-o râpă îngustă, unde nici nu aveam loc să mă mișc. Un bărbat s-a lovit cu bicicleta de ceva de pe drum și l-a aruncat în râpă, la doi-trei metri diferență de nivel, nu foarte adâncă. Pacientul era în stop cardio-respirator, am început resuscitarea imediat, dar nu și-a revenit. Am învățat să iau lucrurile așa cum sunt și să le accept când nu le pot schimba. Totuși, am o sensibilitate față de copii și probabil că va deveni mai mare când voi fi mamă. Până acum, nu s-a întâmplat niciodată să moară vreun copil în mâinile mele și sper să nu se întâmple nici de acum încolo”.

Pregătiri de nuntă

Deși nu este de principiu că „serviciul trebuie mutat acasă”, Alina Preda se va căsători cu un coleg de serviciu și, inevitabil, și în timpul destinat lor se mai întâmplă să se trezească vorbind exact despre probleme de serviciu. Se vor căsători pe 23 iulie, la Cluj; deja sunt în pregătiri, pentru că restaurantul, formația și cazarea rudelor care vor veni de la Târgu Neamț trebuie rezolvate din timp. Tot pregătirile de nuntă au făcut-o să vină acasă de vreo 4 ori în ultima jumătate de an, ceea ce nu s-a mai întâmplat demult. De altfel, nici nu ar avea când, pentru că deja viața ei la Cluj este așezată, iar timpul liber și-l petrece făcând sport (alergare și sală) și drumeții, ca să cunoască zona și frumusețile ei.

Pe viitor, Alina Preda are planuri clare. Profesional – să lucreze în medicină de urgență, atât cât o vor ține „balamalele”, după cum singură a spus, și să ajungă la vârsta și la experiența care să-i permită să formeze asistenți buni, profesioniști adevărați, dedicați carierei. Personal, își dorește o căsnicie reușită și, neapărat, măcar un copil sănătos, deștept și frumos, care să apară cât mai repede în viața ei.

Cristina MIRCEA

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.