Eminescu... după Eminescu

”Când vorbesc despre Eminescu, îmi pare că săvârșesc o acțiune sacerdotală” – acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta

Istoria este o casă cu mai multe ferestre. Unele dintre ele sunt deschise sau luminate și nu e greu de privit înăuntru. Altele, dimpotrivă, sunt fie în penumbră, acoperite cu viță-de-vie, fie, pur și simplu, zidite, astupate. Aici tronează misterul. Numai o întâmplare oarecare poate face lumină. Cum, de-a lungul veacurilor, întâmplarea a fost cel mai bun istoric, vă povestesc un eveniment doar sproradic cunoscut.

În vara lui 2000, deci în ”Anul Eminescu”, a apărut la Iași, la editura Polirom, o carte luminoasă, frumoasă, deșteaptă: ”Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”. Volumul trebuia să fie dat publicului pe 15 ianuarie, când a apărut pe lume poetul nepereche, dar, din varii motive, n-a fost posibil până în vară. Autoarea cărții, Christina Zarifopol-Illiaș, profesoară de literatură clasică și română la Universitatea Indiana din Bloomington (SUA), a pus la discreția publicului o adevărată colecție de documente inedite, semnate de cei doi ”mari”, Mihai Eminescu și Veronica Micle. Cartea apărută a fost o formă de omagiere a autoarei față de Luceafărul poeziei românești. Originalitatea cărții constă în cele 93 de documente, inedite, despre uriașa iubire dintre cei doi. Pe vremea lui Creangă și Eminescu, tinerii nu se iubeau la Vama Veche, cu pet-ul de bere într-o mână și cu păpușoiul fiert, un euro știuletele, în alta. Dragostea lor arăta altcum, fără vulgaritate. Întrebați-i pe cei în vârstă, pe cei cu bun simț.

* Umbrele trecutului

Unde a zăcut ”comoara” documentară oferită de românca fugită peste Ocean, la yankei, atâta amar de timp? Într-o bancă din Elveția, într-o cutie de valori, pe numele Graziella Grigorcea, o strănepoată a Veronicăi Micle. Despre existența valoroaselor documente au știut doar membrii familiei, printre care și mama Christinei Zarifopol. Se numea Maria Economu și a fost profesoară particulară de limbi clasice a Annei Maria Grigorcea. Dorința expresă a familiei, mai ales a Graziellei, nepoata Veronicăi, a fost de a da publicității aceste scrisori, de a le păstra ca pe niște prețioase documente de familie. Și, totuși, ”minunea” s-a produs. Mama autoarei ”Dulcea mea Doamnă…” a insistat pe lângă nepoata Veronicăi până a ieșit victorioasă. Scrisorile mult-râvnite, învelite într-o hârtie de epocă și legate cu o fundă roz, au zburat din Elveția în State, să-i bucure pe români. Reacția doamnei Zarifopol: ”Mama a adus pachetul în America, în toamna lui ’99 și vreau să vă mărturisesc că emoția a fost covârșitoare în momentul când le-am văzut pentru prima dată. Nu mă puteam atinge de ele. I-am spus mamei să nu mi le dea în mână, că nu pot să le ating. Să pun eu mâna pe scrisorile care au aparținut lui Eminescu și Veronicăi… să le citesc, să le văd păstrate încă în ambalajul lor original, era o întâmplare pe care, recunosc, n-am visat-o. Mi-a trebuit o vreme să mă obișnuiesc cu ideea că trebuie să desfac pachetul acela și să țin în mână scrisorile atinse de cei doi îndrăgostiți. Apoi, mi-am făcut curaj, le-am citit și am trăit un sentiment curios, dat de faptul că pătrundeam în intimitatea unor oameni care au scris doar pentru ei acele lucruri…”

Și a început munca migăloasă: așezarea scrisorilor în ordine cronologică, catalogarea lor, transcrierea, scanarea pe hârtie specială… Să nu uităm că era vorba de 93 de scrisori adresate de Eminescu Veronicăi Micle, de 15 adresate de Veronica lui Mihai, de alte două ale Veronicăi către Harieta Eminovici, sora poetului, și de o scrisoare de la Titu Maiorescu către Mihai Eminescu, referitoare la o traducere din germană, făcută pentru regina Elisabeta (Carmen Sylva). Prin urmare, se muncea tare de tot și cam fără spor. La începutul lui aprilie 2000, manuscrisul era gata, a fost înaintat editurii Polirom, din Iași, care, într-un timp record, a tipărit volumul, în condiții excepționale. La 15 iunie, a avut loc lansarea. La Iași, pentru că aici Luceafărul e prezent peste tot, și în Copou, sub Tei, și la Bojdeuca din Țicău, și la liceul care-i poartă numele (fost ”Oltea”). Cadrele didactice de aici s-au judecat și prin tribunale pentru Eminescu și au ieșit învingători. Și subsemnatul, în studenție, a campat la căminul studențesc ”M. Eminescu”, de pe Cuza-Vodă, nr. 29, din fața Teatrului Național din Iași, de sub statuia lui Miron Costin. Și-apoi, Domnu’ Mihai e moldovean de-al nostru. Poetul Doinei a trecut și pe la Piatra Neamț, că altfel nu se putea, așa zic admiratorii Luceafărului. Numai că nu se știe când, cu ce prilej și dacă există dovezi. Până una-alta, admirăm bustul poetului, din fața Bibliotecii Județene ”G.T. Kirileanu”, și str. Mihai Eminescu, care brăzdează municipiul reședință de județ.

* O chestiune controversată

Destui români pretind că publicarea scrisorilor Mihai-Veronica ar fi o violare a intimității celor doi. Alții zic că dragostea e viață, nu trebuie ascunsă. Autoarea cărții ”Dulcea mea Doamnă…” are propria opinie: ”Până acum, se cunoșteau mai multe scrisori ale Veronicăi (s-au publicat 48 – n.n.) și se credea că ea este cea care insistă și exagerează în dorința de a legaliza relația ei cu Eminescu. Acum, după publicarea acestor scrisori, s-a dovedit că Poetul era angajat total în iubirea pentru Veronica. Iubirea dintre ei a fost uriașă, dar, din nefericire, au trăit într-o epocă ce le-a fost potrivnică. Cred că, la un moment dat, el a dorit sincer să se căsătorească cu ea, dar l-au împiedicat sărăcia și boala. Pe de altă parte, deși își dorea liniștea unui cămin, într-o scrisoare mărturisește că nu crede să fie făcut pentru așa ceva. E clar, însă, că a fost o mare și tragică iubire, că Veronica a fost mareaiubire a lui Eminescu”.

Cred, însă, că geniul Eminescu a fost mai întâi omul Eminescu și că e bine ca noi să știm cât mai multe despre el. N-a intrat nimeni în intimitatea poetului. Cartea pomenită nu este un roman dulceag sentimental; mai mult, scrisorile aduc și informații de istorie literară. Într-o scrisoare din 1882, Eminescu vorbește despre perioada în care se închega ”Luceafărul” și mărturisește că ”încerc un gen cu totul nou, pe care-l cultiv acum, de-o liniște perfectă”. Din aceeași perioadă este și mărturisirea că se va ocupa de proză, întrucât ”talentul de versificare a fost doar un incident al tinereții”. Mai sunt informații legate de perioada în care a lucrat la ”Timpul”, de relațiile cu Slavici și Caragiale.

Să punem cele 93 de scrisori sub lupă: 13 din ele sunt din anul 1879, 21 din 1880, una din 1881 (este anul când cei doi iubiți erau certați), 51 din 1882, două din anul 1883, iar 5 sunt nedatate, dar, deductiv, se pot aproxima anii. Unele scrisori au fost datate cu cerneală violet sau cu creionul, de către Veronica, după primirea lor. Există și unele comentarii ale ei, trecute la finalul unora din scrisori. Exegeții consideră că, după ce Eminescu a murit, Veronica le-a recitit și a făcut adăugiri și scurte notații, legate de povestea lor sentimentală. Există o scrisoare, din luna iunie, care poartă urma lacrimilor lui. Pe respectiva scrisoare stă notița Veronicăi: ”A plâns scriind-o”…

Cu ce gânduri s-a întors Christina Zarifopol-Illiaș în State? ”Sunt obosită, dar și fericită, că am putut să contribui la apariția acestor documente de o excepțională valoare istorică. Dacă am plecat fizic din țară, acum 20 de ani, legătura sufletească dintre mine și România a rămas indestructibilă. Prin publicarea acestor scrisori simt că mi-am făcut datoria față de țară. Acest volum nu este o ediție critică, ci doar o ediție documentară. Istoricii și cercetătorii literari își vor spune cuvântul de acum încolo. Ei vor face comentariile, studiile și comparațiile de rigoare. Rolul meu, fericitul meu rol de a le scoate la lumină, s-a încheiat și sunt mulțumită că am dus la capăt o asemenea muncă dificilă. A fost o experiență extraordinară pe care am trăit-o și pe care, poate, într-o zi, o voi valorifica într-un roman”.

Un lucru este clar: publicarea acestor scrisori se justifică din toate punctele de vedere. Ne prezintă un Eminescu întreg, uman. Citiți cartea, de dragul vremurilor trecute, de dragul Domnului nostru Eminescu.

Prof. Dumitru RUSU