Mulţi dintre scriitori şi artişti erau cunoscuţi pentru chefurile pe care le ţineau, stropite din belşug cu alcool. Se spunea că Tristan Tzara şi Eugen Ionesco beau whisky, Ernest Hemingway prefera „Daiquiri”, J. Scott Fitzgerald – „Gin Rickey”, Oscar Wilde bea absint, iar Jack Kerouac – „Mezcal Marguerita”. Şi printre scritorii români au fost unii care au apelat la refugii bahice, uneori prezentate în presă sau în scrieri memorialistice. Se vorbea astfel despre Ion Creangă, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, Ion Luca Caragiale sau mai apoi se bârfea despre Marin Sorescu sau despre Nichita Stănescu.
Viaţa studenţească în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea era presărată de întruniri în cafenele, restaurante sau birturi, cu bere multă, în special. Povestea Ciprian Porumbescu despre studenţii din Cernăuţi şi mai apoi despre cei de la Viena, în Societatea Academică „România Jună”. Printre ei, Ioan Slavici, Ion Grămadă sau T.V. Ştefanelli. Asociaţiile studenţeşti aveau adevărate ritualuri, iar berea era nelipsită şi erau create imnuri. Porumbescu şi tovarăşii săi susţineau adevărate concerte în restaurante şi patronii mulţumeau prin plata consumaţiei. Dar Ciprian Porumbescu, şi la fel ca el mulţi alţi studenţi, aveau puţini bani şi era o mare bucurie o franzelă şi o halbă de bere. Pentru un astfel de festin, Ciprian Porumbescu şi-a lăsat zălog paltonul într-o primăvară.
Mihai Eminescu a urmat „gimnaziul german” de la Cernăuţi, unde l-a avut profesor pe Aron Pumnul şi unde l-a avut coleg pe Ştefanelli şi apoi au fost colegi la Viena. Teodor V. Ştefanelli povestea despre întrunirile vieneze ale studenţilor români, mai ales în berăriile oraşului. Eminescu a venit la laşi, a cunoscut „Junimea” şi pe… Ion Creangă, care i-a devenit marele şi credinciosul său prieten. „Creangă cu Eminescu cutreierau crâşmele pe unde era vinul mai bun şi pastrama mai fragedă, şedeau pe laviţă ca la sate, sau pe jos, pe iarbă, punând şi câte un ţigan să le zică, cum cânta Mihai scripcarul din Humuleşti. (…) Se mistuiau câteodată zile întregi, mânându-se din crâşmă în crâşmă şi ocolind urbea pe dinafara barierelor, luând-o pe jos, din şesul Bahluiului, ocolind-o pe la bariera Păcurariului, urcând pe la Copou şi invindu-se ca nălucile colbuite desupra Ciricului, de unde se lăsau în bojdeucă”, scria George Călinescu în cartea sa intitulată „Viaţa lui Ion Creangă”.
Despre Ion Luca Caragiale, un alt mare clasic al literaturii române, se spunea că a fost băutor de bere şi sunt mai multe astfel de spuse ale contemporanilor. Nu-și refuza plăcerea de a bea o bere sau două cu prietenii, printre ei numărându-se Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc şi se întâlneau la legendara „Terasă Oteteleșanu” (amplasată în centrul Capitalei, în zona actualului Palat al Telefoanelor din Bucureşti), fie la celebra, de asemenea, cârciumă „Caru’ cu Bere”.
Caragiale a fondat mai multe berării la viața lui, printre ele „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, fondată în 1893, împreună cu un consilier comunal sau „Berăria Bene Bibendi”, făcută un an mai târziu, pe strada Șelari. Comercializa bere şi la Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cea mai cunoscută dintre ele a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deşi cu notorietate în epocă, stabilimentele lui Caragiale nu l-au transformat într-un om fără de griji materiale şi, mai mult, au falimentat şi au fost închise. Şi personajele lui Caragiale din nuvele sau schiţe îşi manifestau pasiunea pentru „spirtoase” sau bere. Se spune că piesa de teatru „O scrisoare pierdută” a fost inspirată de moravurile din Piatra-Neamţ şi sursa sa de inspiraţie ar fi fost crâşma celebră a lui Bucluc, unde poposise de multe ori cu prietenii săi şi unde era atent la discuţiile şi poveştile spuse în local.
„Am păstorit în viaţă vinuri rare…” – Păstorel Teodoreanu
Memoria colectivă îl consideră pe Păstorel Teodoreanu unul dintre marii cheflii ai perioadei interbelice. Şi asta, în special, pentru vorbele sale de duh. Alexandru O. Teodoreanu (30 iulie 1894, născut la Dorohoi – mort la 17 martie 1964, la București) a fost fratele mai mare al lui Ionel Teodoreanu (creatorul „Medelenilor”) şi a fost cunoscut și sub pseudonimul Păstorel. A fost un avocat de succes și un scriitor român cunoscut în epocă şi totodată un gurmand și iubitor şi cunoscător de vinuri recunoscut, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene şi care a rămas în literatura română mai ales prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu „Gargantua şi Pantagruel” scris de Rabelais în epoca Renaşterii. Un elogiu deosebit. Dar cele mai cunoscute au fost epigramele sale. În anii ’30 i-au apărut două volume de epigrame: „Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Neculai” și „Vin și apă”, trei cărți de proză: „Mici satisfacții”, „Un porc de câne și Bercu Leibovici” și un volum de publicistică diversă cu titlul „Tămâie și otravă”. Poeziile apar în volumul „Caiet – Foi îngălbenite” din 1938. A scris în colaborare cu Adrian Maniu basmul dramatizat „Rodia de aur”, pus în scenă la Teatrului Național din București în stagiunea 1929–1930. În 1957, 1966 și 1989 au apărut antologii din proza sa, iar în 1972 un volum, tot antologic, de „Versuri”.
Din volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, aflăm provenienţa deloc întâmplătoare a pseudonimului său literar ales de scriitorul epigramist:
„Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare”.
De la Păstorel aflăm: „Este o datorie elementară să plăteşti ce ai băut. Dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit“. Şi el a respectat asta. Sau:
„Fă-mă, Doamne,
Fă-mă, Doamne, morcov, ceapă,
Fă-mă, Doamne, tot ce vrei,
Praz, dovleac, spanac, ardei…
Dar păzeşte-mă de apă!”
Sau:
„Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu… viile!”.
În clasa a V-a de liceu, profesorul de română (pe nume Fântânaru) le-a dat ca temă să scrie despre epigrame. Cum profesorul Fântânaru era un adept bahic al vinului de Cotnari, Păstorel a scris în teză doar atât:
„Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.”
Când le-a adus tezele, profesorul Fântânaru, ajungând la teza lui Păstorel, l-a pedepsit, admirativ totuşi, spunându-i: „Măgarule! Ai unu la purtare şi zece pentru epigramă”
Adăugăm alte câteva epigrame:
„Consolare
Două lucruri mai alină
Al meu chin şi a mea boală:
Damigeana când e plină
Şi femeia când e goală.”
***
„La restaurantul „La Dobrică
I se dă (cum se zvoneşte)
Pământ celui ce-l munceşte!
De ce oare nu s-ar da
Via celui… care-o bea?!”
***
„Domnilor cârciumari din ţara mea
M-a ajuns amarul,
Apa şi veninul:
Să vă fie anul
Cum v-o fi şi vinul”.
***
„Invitat fiind la cramă
Am răspuns, ca bun creştin,
Printr-o scurtă telegramă:
„Vin!“
***
„Oare nu-ți mai amintesti,
Vorba din batrâni lăsată?
Din beție te trezești,
Din prostie, niciodată.”
***
„La restaurantul Uniunii Scriitorilor:
Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători!”.
Aflat pe patul de moarte într-un spital de pe Şoseaua Viilor din Bucureşti, Păstorel a dictat o ultimă epigramă în care se autoironiza:
„Spuneţi şi copiilor,
(Culmea ironiilor):
Am pus cap beţiilor
În Şoseaua Viilor!”. (va urma)
Daniel Dieaconu
Mesagerul Bacău Foto/Campanie de educație rutieră în centrul Bacăului: simulatoare auto, activități interactive și invitați speciali în Piața Tricolorului 
ZCH Două incendii în gospodării din județul Suceava. O casă și trei anexe au fost afectate 
NewsEdge Maria Ghinea construiește, din propriile răni, un adăpost pentru femei: „Ceea ce vreau să ofer înapoi este mâna care nu mi-a fost întinsă niciodată” 
BusinessEdge Germania reduce taxele pe benzină și motorină. Guvernul pregătește și plafonarea prețurilor 
