Viața bate filmul la adăpostul Speranței

pietricica turism

Gerul de la mijlocul lunii ianuarie a aglomerat centrul de adăpost din Speranța. În noaptea de 19 spre 20 ianuarie, de exemplu, au fost 34 de persoane, dar, de când cu iarna, nu e noapte să nu fie cazați aici 27-35 de oameni. Pe lângă mulți dintre ei ne-am obișnuit să trecem nepăsători. Îi privim cu dispreț, că sunt „ai străzii”, și uităm că, de fapt, sunt oameni, cu povești, cu dorințe, cu regrete. Sunt lecții de viață pentru fiecare dintre noi. Sunt dovada că soarta se poate schimba brusc.

* Cristinel Popa, un adult rătăcit în trup de copil

????????????????????????????????????

În centru, e atmosferă cazonă. Paturile sunt apropiate între ele și dispare orice urmă de intimitate, dar e o șansă pentru cei fără nimic. Mulți refuză dușul, iar mirosul apăsător și greoi se simte încă de la intrare. De curat, e curat, pentru că angajații de aici încearcă să mențină permanent controlul, dar nu-i pot obliga și pe toți care ajung la centru să se spele.

Cristinel Popa are 28 de ani, dar arată ca un copil de 15, un copil chinuit. El e primul care ”agață” privirea, pentru că ocupă patul din fața ușii. E nervos și agitat. A fost adus de pe străzi. Are degetele de la picioare degerate. Chipul îi este tumefiat. A băut alcool medicinal până a căzut cu fața de asfalt. Tot ce se mai vede printre vânătăi sunt ochii albaștri și pierduți. Nu se uită la interlocutor când vorbește cu el, dar vorbește. Spune, asemenea unui elev din clasa I, cum îl cheamă, câți ani are și de unde e. Nu știe să citească, dar recită frumos și cuminte.

E agitat și vrea să iasă din centru. Vrea să fie liber. E învățat cu frigul, e învățat cu strada, e învățat să cerșească și acum se simte prizonier. Nu e prima dată la centrul de adăpost și de fiecare dată încearcă să fugă. I s-au ascuns bocancii, ca să nu poată pleca, s-a încuiat și ușa. Angajații centrului știu că va încerca să iasă, indiferent de condiții. Degeaba îi spun că e pentru binele lui să stea. Degeaba primește mâncare aici. Degeaba tușește și-l dor toate. Murmură, întâi pentru el, legănându-se pe marginea patului, după care se ridică brusc, se agită și începe să urle și să amenințe: „Mă dau cu capul de pereți! Nu mai rezist! Vreau să ies! Eu-s învățat cu frigul! Vreau afară!”. După care se așază din nou pe pat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și spectacolul continuă așa, la interval de câte minute sau ore, totul depinde de gândurile lui.

Are ieșiri violente, dar nu a fost niciodată agresiv. Familia îi este în Roznov, dar el e obișnuit cu strada. Și acum vrea din nou în stradă, chiar dacă sunt -13°C.

* Întreaga viață a lui Daniel Minuț încape într-o valiză

daniel minutAre chipul brăzdat de riduri, ochelari cu ramă groasă și o cârjă sprijinită de stinghia patului. Daniel Minuț are 45 de ani și este unul dintre locatarii periodici ai centrului de adăpost din Speranța. A fost mecanic, a avut un loc de muncă, a avut o casă, dar toate sunt acum doar amintire. A ajuns pe drumuri de cinci ani. Întreaga lui viață încape într-o valiză, ascunsă sub patul din centru, și în poveștile sale despre ce-a fost: „Am avut un accident și de atunci am probleme cu piciorul. Am fost mecanic și mi-am pierdut locul de muncă. Am vândut casa, m-am mutat în chirie, dar banii s-au dus și am ajuns pe drumuri. Nu am fost căsătorit. Mai găsesc de lucru cu ziua, prin intermediul prietenilor, dar e mai greu acum, când e frig afară. Mi-au furat și actele și am pierdut și dosarul medical și tot. Din primăvară, sper să-mi găsesc un loc de muncă, pentru că sunt priceput. Și pe aici, prin centru, am ajutat la reparat lucruri. A fost greu să mă trezesc pe drumuri. Nu aveam unde să-mi pun lucrurile, iar acum sunt toate într-o valiză. Cea mai mare avere a mea de acum… viața”, spune Daniel Minuț.

Din cauza stării de sănătate, Daniel Minuț a stat la centru și în vara lui 2015. Avea dosar de ajutor social și, periodic, trebuia să prezinte documentele, dar chemarea străzii a revenit și a plecat fără să anunțe. A fost căutat de cei de la centru, dar nu a mai vrut să continue nici cu dosarul de ajutor social și nici să se întoarcă la centru. Spune că i-a fost rușine de doamnele de aici, că a plecat fără să le spună nimic, și de aceea nu a vrut să revină. Dar frigul l-a făcut să caute ajutor.

Acum citește. Spune că asta îi alină zilele. Citește cărțile pe care i le dau prietenii. Nu are preferințe. Citește orice, numai să uite de necaz.

* Constantin Uță – marele regret rămân copiii și familia

La 46 de ani, Constantin Uță se simte răpus de viață. E palid, are o căciulă pe cap, s-a învelit până sub bărbie și tot ce se mai vede din el sunt ochii albaștri, senini, dar triști. Este bolnav, este singur, nu a avut niciodată o casă și acum a rămas și fără pensie. „Eu, de loc, sunt din Bacău. Mai am o soră acolo, cu care mai vorbesc, și încă o soră și un frate în Spania. Am fost sudor. M-am îmbolnăvit cu plămânii. Am fost căsătorit, dar s-a dus totul. Am două fete. Poate cea mare știe ceva de mine. Pe cea mică nu am mai văzut-o de 12 ani. Nu am avut niciodată o casă a mea. Am stat la socri și de acolo au apărut multe probleme. Am pierdut actele și, așa, am rămas și fără pensia de patru milioane. Nu trăiam numai din banii ăia, că mai lucram cu ziua la cineva, dar tot mă ajutau. Acum trebuie să fac iar actele, trebuie bani și eu nici nu pot să mă mișc”, povestește Contantin Uță.

Cei de la Direcția de Asistență Socială a municipiului Piatra Neamț au încercat să-l ajute să reia legătura cu familia, dar, se pare că aceasta nu mai vrea să știe nimic de bărbat din cauza problemelor din trecut. „Cel mai mare regret al meu… părinții și copiii. Părinții nu mai sunt și de copii nu mai știu nimic. Aș vrea să iau din nou pensia, măcar. Nu-l sunați pe Becali, poate mă ajută el?”, a întrebat cu disperare în priviri.

* Denisa, fetița de doi ani, victimă a sorții

????????????????????????????????????

Luba și Denisa Lăcătușu sunt de etnie rromă. Fetița, care are doi-trei ani, e ținută strâns în brațe de femeia ce susține că-i este bunică. Au fost salvate de ger, în miez de noapte, de polițiștii locali, care le-au scos din ruinele fostei fabrici Montana. Acum, stau într-un colț al patului, cu haine împrăștiate în jur, noroi, firimituri de mâncare și un mărțișor, care a ieșit de prin buzunarele femeii. Cine știe de când zăcea acolo și cine i l-a oferit. A refuzat dușul, și pentru ea, și pentru fetiță. N-a vrut să se descalțe și-a uns totul cu noroi. Copila e murdară. Tot ce se vede sunt ochii de culoarea mercurului, care privesc curioși, în timp ce mânuțele strâng cu putere o bucățică de pâine. Nu vorbește și e greu de spus dacă înțelege ce i se spune. Dar vorbește bunica suficient: „Eu sunt din Războieni și am venit aici că am un proces cu niște țigani din Târgu Neamț. Nu cerșesc, doamnă, că am ajutor social, că eu trăiesc din măturat la Războieni. M-a păcălit poliția aseară și m-a adus aici. Pe ea o cheamă Denisa și are doi ani și ceva. Nu pățește nimic fetița, că, uite, am și mâncare aici”.

Dacă părinții nu vor veni după copilă și nu vor demonstra că o pot crește, va ajunge la un asistent maternal și, poate, va avea o viață mai bună și mai călduroasă decât între ruinele fostei fabrici Montana.

* Maria Gavrilă, o pată de culoare între sărmanii de la centrul Speranța

????????????????????????????????????

Proteza care-i ține loc de piciorul drept e sprijinită de perete acum. Maria Gavrilă, în vârstă de 64 de ani, așteaptă cuminte, la marginea patului, sprijinindu-se de cadrul metalic ce o ajută la mers. E îmbrăcată în pijama, nu în hainele de stradă, e curată, îngrijită și machiată discret. E o pată de culoare în atmosfera sumbră din adăpost. A ajuns aici de două zile. A fost dispecer la compania de gaz metan și, până încoace, a dormit la preotul din Dochia. Casa a pierdut-o în urma divorțului și a ajuns să doarmă și în scări de bloc de-a lungul vieții. „Piciorul l-am pierdut dintr-o prostie. Mi-am făcut singură pedichiura și s-a infectat, mai ales că am și diabet, iar singura soluție a fost amputarea. Am ajuns aici seara, când era aglomerat, și sunt îngrozită. Sunt tot felul de oameni. Mirosul e îngrozitor. Nu au respect față de doamnele care lucrează aici. E trist”, spune Maria Gavrilă.

Andreea AMARIEI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.