Ziua dragostei la români – Dragobetele

Dragobete, serbat încă de pe vremea străbunicilor noștri pe 24 februarie, era menționat în Calendarul popular drept ”Cap de Primăvară”. Era considerată ziua în care ia sfârșit lunga noapte de iarnă, deschisă, la Sântandrei, de alaiul zânelor „Crăiesei Eftepir” și încheiată acum, cu alaiul lui Dragomir cel beat de dragoste. După credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. De aceea, bătrânii de altădată evitau să sacrifice animalele în această zi sau să le pună la munci, pentru a nu le strica rosturile împerecherii.

Dragobete era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos și tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri. El inspira dragoste curată și încredere.

Potrivit tradiției, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”. Dimineața devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare și, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, mergeau mai ales pe dealuri, băieții adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici și flori de primăvară. Florile erau apoi folosite în descântecele de dragoste. O parte din aceste flori, în special tămâioarele și viorelele, erau păstrate cu grijă, până pe 24 iunie (la Sânziene). Atunci se culegeau niște flori considerate surori ale acestora, numite roji (trandafiri sălbatici) și oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate și se arunca pe o apă curgătoare. Se credea că fetele care procedau astfel săvârșeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată.

Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăți magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt și fragi, se strângea apă de ploaie sau de izvor.

* Legende și tradiții de Dragobete

Amintim o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

În lucrarea „Sărbătorile la români”, este prezentat și ca zeu al dragostei și al bunei dispoziții. De ziua lui, se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este ”protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”. Ziua acestui personaj misterios și plin de magie pozitivă era ținută cu respect de oamenii satelor de altădată. În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar și de păsările cerului. Nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.

Existau și mai există o serie de obiceiuri în zona rurală, legate de această sărbătoare. Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că, în această zi, trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea, pentru a fi îndrăgostiți tot anul. Dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.

* Superstiții de Dragobete

În această zi nu se cosea și nu se lucra la câmp , dar se făcea curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

În unele sate, se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Viorelele și tămâioarele, dacă erau apărute, se păstrau până de Sânziene, pe 24 iunie. Atunci erau aruncate într-o apă curgătoare. Se zicea că fetele care nu făceau acest lucru rămâneau nelogodite.

Bunicii noștri spuneau că dacă n-a fost brumă până la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, apoi nu va fi curând.

Dacă în ziua de Dragobete plouă, primăvara e devreme.

În alte zone se credea că, dacă întâia și a doua zi a Aflării capului Sfântului Ioan vor fi ploioase, atunci primăvara va fi frumoasă.

* Tradiții creștinești – Triodul

Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult, cât și ca o perioadă liturgică a anului bisericesc. Practic, aceste două noțiuni sunt într-o interdependență indivizibilă.

Cartea Triodului a apărut într-o formă arhaică mai întâi în zona Ierusalimului. A fost numită varianta orientală a Triodului și i-a avut ca autori pe Sf. Andrei Criteanul (660-740), Sf. Cosma de Maiuma, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Andrei Orbul, Sf. Ștefan Savaitul și Sf. Marcu Savaitul.

La început, cartea Triodului, dar și perioada corespunzătoare, ținea dinaintea Postului Mare până la Cincizecime. Abia în sec. XII, aceasta a fost împărțită în Triodul Postului și Triodul Cincizecimii (Pascal), numit mai târziu și Penticostar.

În calendarul creștin-ortodox, pe 24 februarie este anunțat Începutul Triodului. Dar puțini dintre creștini mai cunosc semnificațiile acestei perioade duhovnicești.

Triodul, în calitate de carte de cult, cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului.

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Este numită și perioada prepascală. Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paști) și urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Perioada Triodului ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului (24 februarie) și până în Sâmbăta Mare (înainte de Paști).

Sunt, în total, 10 săptămâni, în care creștinii se pregătesc de o sinceră cercetare a propriului suflet, a părticelei de Hristos pe care o au, pentru a realiza Unitatea Hristică cu Mântuitorul la sărbătoarea Învierii Domnului.

* Îndrumar creștin la vremuri anevoioase – Scopul vieții creștine
Sfântul Serafim Sarovski sau Serafim din Sarov (n. 19 iulie 1759, d. 2 ianuarie 1833, este unul din cei mai cunoscuți monahi și mistici ai Bisericii Creștine Ortodoxe Ruse. El ne învață despre scopul vieții creștine.
«Rugăciunea, postul, privegherea și toate celelalte practici creștine nu constituie scopul vieții noastre creștine. Deși este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui țel, adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post,
priveghere, pomeni și toate faptele bune săvârșite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt.
Țineți minte vorbele mele, numai faptele bune săvârșite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârșit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viața viitoare, nici harul Domnului în viața aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: ”Cel ce nu adună cu Mine risipește” (Luca 11:23)».