Pe Adriana Petrariu, primarul comunei Vânători Neamț, o cunoaște toată lumea. Bătăioasă, diplomată, perseverentă, ambițioasă și amabilă deopotrivă. Realizările sale din cele patru mandate de primar ar putea stârni invidia chiar în rândul unor primari de orașe, nu numai de comune. Spre deosebire de locuitorii comunităților care au apă, gaz și canalizare doar pe hârtie, vânătorenii sunt mândri că, la ei acasă, au și gaz, au și canalizare, au drumuri și, în curând, vor avea și o primărie nouă.
Puțini știu, însă, cine este cu adevărat Adriana Petrariu, dincolo de funcția de primar sau, poate, tocmai datorită ei.
Întâmplări inedite din copilărie, din viața de elev și din perfecționarea în meseria de mamă, toate în cele ce urmează.
* ”Eram băiatul tatei!”
Vânătoreancă get-beget, Adriana Petrariu a avut o copilărie parcă ruptă din poveștile lui Ion Creangă, plină de peripeții și de farmec. Mărturisește că, de mică, era mai degrabă băiețoasă decât gingașă și parcă veșnic în concurență cu sora ei.
Cine este, de fapt, Adriana Petrariu? ”Sunt un om simplu, obișnuit, născut pe aceste meleaguri, pline de istorie, din Vânătorii Neamțului. Provin dintr-o familie cu frica lui Dumnezeu, oameni simpli de la țară, care și-au crescut cu multă dragoste cei doi copii. De mici, ne-au învățat cu munca, cu necazurile, dar să ne și bucurăm de fiecare zi pe care ne-a dat-o Bunul Dumnezeu și să mulțumim pentru tot ceea ce am primit, atât bucurii, cât și necazuri. Tatăl meu muncea în fabrică, la Mănăstirea Neamț, și făcea zilnic aproximativ 30 de km, dus-întors, cu bicicleta, pentru a asigura familiei un trai. Din păcate, tata a plecat la cele veșnice acum 5 ani, dar mă gândesc și acum, cu nostalgie și bucurie, la acele zile petrecute împreună, în familie. Mama se îndeletnicea cu cele casnice, pentru a fi tot timpul în preajma noastră, a celor două fete, una mai băiețoasă ca cealaltă. Am avut o copilărie frumoasă și mi-am petrecut-o ca mai toți copiii, la țară, într-un cartier din comună, numit Ungureni. Dacă în timpul zilei eram cu cei de acasă, seara ne adunam care mai de care, cu tot ce aveam fiecare, cărucioare, cercuri luate de prin garduri, câte un arc făcut din răchită îndoită, la care ascuțeam cu cuțitul mai multe săgeți sau pistoale din draniță. Era arsenalul unei bătălii între fete și băieți, iar cea care dădea – dar mai și primea – eram eu, «băiatul tatei». Îmi plăcea să fac treburile unui băiat. Eram mereu în preajma tatei, la cosit lucerna, tăiam cu el în trașcă scânduri pentru gard, adunam fiecare căpițe de fân și mă bucuram când mă lăuda: «Uite ce căpiță frumoasă ai făcut!» Aveam grijă și de animale când părinții mei erau plecați, aveam grijă de sora mea mai mică, în concluzie aveam grijă de gospodărie. Cea mai mare bucurie pentru noi, copiii, erau sărbătorile de Paște și cele de iarnă. Atunci, ne întâlneam toată familia, bunici, unchi, mătuși, verișori, iar pentru noi era o adevărată petrecere – cine face mai multe pozne. La sărbătorile de iarnă, ne costumam pentru piesa Irod, mergeam din casă în casă și primeam câte un bănuț sau câte un colăcel. Multe năzbâtii mai făceam! Am avut o copilărie nemaipomenită și iubesc nespus locul în care m-am născut”.
* ”Eram cuminte doar la școală”
Când vine vorba de perioada școlii, fosta elevă Adriana Petrariu își aduce aminte de familia de dascăli Maria și Constantin Oancea: ”Până la sfârșitul clasei a VIII-a, am învățat la școala din centrul comunei, actualmente Liceul Tehnologic. Făceam zilnic 4 km la dus și alți 4 km la întors, dar nu asta era neapărat problema. Aveam zile când făceam acest drum și de două ori pe zi, o dată dimineața, la ore, și după-amiază, când mergeam la pregătire, la română și, de cele mai multe ori, la matematică. Mulțumesc pe această cale doamnei mele învățătoare și domnului profesor de matematică, familia Maria și Constantin Oancea, care, prin foarte multă muncă și devotament față de meserie, au modelat suflete și ne-au făcut pe mulți OAMENI. Eram un copil sârguincios și mă străduiam să nu-mi fac părinții de rușine pe la ședințele cu părinții. Eram cuminte în general, dar doar la școală”.
* ”Familia și copilul meu sunt singura mea avere”
Așa cum, pentru părinții ei, familia și copiii au reprezentat totul, peste ani, singura avere care contează pentru Adriana Petrariu sunt… familia și copilul: ”Îmi iubeam mult părinții și încercam să fac cam tot ce-mi spuneau, ca să nu-i supăr. Învățam, munceam, făceam tot ce puteam să-i ajut la treburile casnice. Eram cea mai mare dintre copii și trebuia să preiau sarcinile celor mari. Pentru mine, părinții, familia mea, erau întreg universul, univers din care nu mă mai puteam dezlipi. Pentru părinții mei, copiii reprezentau totul. Nimic nu-i bucura mai mult decât dacă noi, cele două surori, eram sănătoase, eram vesele și mereu puse pe șotii. Familia și copilul meu sunt averea mea, mă bucur cât pot de ei, trăiesc bucuria și necazul alături de ei și mă rog pentru ei”.
* ”Iubesc oamenii așa cum sunt”
Când vine vorba de pasiunile sale, Adriana Petrariu amintește de citit, de muzică și de natură. Dar una din marile sale pasiuni sunt… oamenii: ”Nu am pasiuni ieșite din comun. Îmi place să citesc, să ascult o muzică bună și iubesc natura, în special drumețiile, chiar dacă am timpul limitat, prin prisma muncii. Iubesc oamenii așa cum sunt! Am răbdare să-i ascult și să-i ajut cât pot. Dumnezeu, când ne-a trimis pe Pământ, ne-a dat o sarcină de îndeplinit, care ar trebui să reprezinte un țel în viață, și anume să fii lângă oameni, să-i ajuți. Cred că menirea noastră este de a ajuta. Nu contează modul cum o faci, important este ca, prin ceea ce faci, să produci bucurie. Bucuria lor este și bucuria ta”.
* ”Valorile trebuie să fie familia, credința, pământul românesc”
Ca femeie, una care a reușit în viață, și pe plan profesional, și pe plan personal, dar mai ales în calitate de vânătoreancă, Adriana Petrariu are numai cuvinte frumoase la adresa vânătorencelor: ”Nu cred că pot să dau sfaturi, pentru că fiecare femeie este unică în felul ei, fiecare are propriul drum de urmat și fiecare are liberul arbitru. Fiecare alege în viață ce drum i se potrivește. Nimic nu e ușor în zilele noastre, dar, așa cum le cunosc eu pe vânătorence, nu trebuie să fie decât ele însele – muncitoare, harnice, devotate -, iar realizările nu vor întârzia să apară. Să nu-și piardă răbdarea și speranța! Valorile lor să fie familia, credința, pământul românesc, cu toate darurile ce i le-a oferit Dumnezeu”.
Ce-și mai dorește Adriana Petrariu de la viață? ”Să fiu sănătoasă și să pot munci, să fiu sănătoasă, ca să fiu lângă cei dragi, cât trăiesc să pot ajuta”.
Ciprian Traian STURZU