„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” – Constituția României
Trei amici, gazetari, stăteau pe o terasă, la o bere. Cel mai curios dintre ei întreabă: „Ce deosebire este adică, între jurnalistul american și cel român?”. Doxatul răspunde: „Păi, jurnalistul român este liber să scrie despre orice vrea!”. Mucalitul din grup adaugă imediat: „Însă… jurnalistul american este liber și după aia!”. Asta se traduce simplu: or fi ziariștii „câinii democrației”, dar nu pot fi chiar slobozi la gură. „Ciocu’ mic!” rămâne valabil.
Ați sesizat că, după Revoluție, românii n-au mai fabricat, n-au mai spus bancuri politice. Au început să râdă tot mai puțin. Poate s-au speriat de vâjâitul trasoarelor și gloanțelor trase de fioroșii teroriști invizibili. Poate s-au plictisit să tot facă bancuri fără urmări palpabile. Poate muzele au tăcut la vreme de război. Greu de răspuns. Și, uite așa, superbele bancuri românești de altădată, pentru care naratorul primea garantat 5, 10, 15 ani de pușcărie la Canal, au dispărut din peisajul mioritic. Cine a luat locul bancurilor cu Tovarășul, Tovarășa, Bulă și Ițic? Literatura de stradă, poezia de tip slogan și lozincă, domeniul în care, slavă Tovarășului partid comunist, românii erau antrenați până la epuizare. Să nu uităm că „românul s-a născut poet”. Așa că, în lunile de după Revoluție, s-a scris, în sfârșit, liber, la fel cum s-a scris și pe ziduri, și pereții blocurilor. Ziariștii momentului arătau celor mulți de unde vine Răul, cum poate fi el stârpit. Că mulți dintre acei jurnaliști au cântat PCR-ul ani la rând, deja e altă poveste. Menirea de moment a oamenilor cu condeiul în mână era să-i informeze rapid, exact și cinstit pe cititorii fideli. Care, curios, în acele zile, stăteau la coadă, la ziare. Jurnaliștii deveneau, de la zi la zi, mai darnici cu știrile. Atunci au scris și despre zâmbetul „de jur-împrejur” al ex-președintelui Ion Iliescu, și despre cioculețul cuzist al Țapului, și despre șuvița retezată a matrozului Băsescu ajuns la Cotroceni.
Dacă, pe vremea președintelui-cizmar, pe prima pagină a ziarelor apăreau, obligatoriu, pozele oficiale ale celor „doi mari”, retușate până la starea de science-fiction, după evenimentele din decembrie ’89, lucrurile s-au mai schimbat. Au început să fie prezentați și români mai mărunți: parlamentari, prefecți, directori generali, interlopi. Îmi cer scuze că i-am pus pe interlopi lângă parlamentari, dar, în ultimul timp, cei de la putere sunt tot mai „penali”, așa cum susține DNA-ul.
În urmă cu 25 de ani, 3 mai a fost desemnată Ziua Mondială a Libertății Presei. Această dată nu reprezintă un prilej de sărbătoare pentru mass-media românească, ci o atenționare a unei situații existente, palpabile. Nu constituie o mirare faptul că lipsa de responsabilitate pentru agresiunile împotriva presei este subiectul asupra căruia atrage atenția World Association of Newspapers (Asociația Mondială a Ziarelor), pentru a marca această dată.
„Astăzi, publicul este din ce în ce mai conștient de riscurile pe care ziariștii și le asumă pentru a-și face meseria și că, uneori, acestea chiar sunt fatale pentru un reporter sau cameraman. Cu toate acestea, puțini știu că imensa majoritate a infracțiunilor împotriva jurnaliștilor nu sunt pedepsite” – arată prestigioasa organizație internațională.
„Am aflat din presă”, așa se zice, nu?, că, în anul de grație 2004, jurnaliștii profesioniști au avut mari necazuri cu românii care nu iubeau adevărul. S-au contabilizat peste 100 de cazuri de agresare verbală și fizică. Era și normal. Minciuna comunistă și adevărul românesc nu aveau cum să se înțeleagă. „Coșmarul comunist” rămânea o amintire, democrația fără granițe abia se înfiripa. Schimbările bruște n-au fost înțelese niciodată de omul simplu. Nu sunt înțelese nici astăzi. Cum pot înțelege eu, un pietrean get-beget de 80 de ani, că, în prezidiul adunării X, apar, senini, ex-directorul Cabinetului Județean de Partid Neamț și tov. secretar UTC cu probleme nu-știu-de-care. Asta înseamnă că, după 26 de ani de libertate, nu s-a schimbat nimic.
Revenind la partea „contondentă” a problemei, după Revoluție, potentații locali sau naționali, politicieni, mafioți, gărzi de corp ale acestora au ajuns să creadă că pumnul și înjurătura pentru presă sunt legitime. Tot ei cred că publicul nu are de ce să primească informații și că legea nu trebuie să-i apere pe ziariști. Incapacitatea autorităților de a afla cine l-a bătut pe Ino Ardelean în mijlocul străzii, în plină zi, și presiunile Senatului – for legislativ – de a se ridica deasupra legii pentru a pedepsi un ziar incomod – România Liberă – sunt cazuri relevante pentru atitudinea față de ziariști și presă în România anului 2004.
Și totuși, ziariștii adevărați au curajul să-și continue munca, atât în țară, cât și peste hotare, fiind, și acolo, prea puțin și prea târziu protejați. De la cazul lui Cătălin Gombos, corespondent la Radio România Actualități la Bagdad, atacat cu focuri de armă în ianuarie 2004, până la cel al lui Gheorghe Buhnici, corespondent Pro TV, arestat în noiembrie 2004 și condamnat în Bulgaria, situația s-a tot agravat. În 2004, am ajuns în situația tragică de a ne ruga pentru eliberarea a trei ziariști din mâinile insurgenților irakieni. Când ex-președintele Băsescu a ajuns „salvator” și „erou național”.
Pentru presa din România, anul 2004 a adus și mișcări de protest, mai mult sau mai puțin justificate în interiorul societăților de presă. Protestele priveau, în întregime, desfășurarea activității redacționale, relațiile care există sau ar trebui să existe între corpurile patronal și editorial/ jurnalistic. Clubul Român de Presă a analizat aceste situații și afirmă că ele pot fi prevenite, dacă instituțiile de presă vor respecta un set de norme, care să reglementeze aceste relații.
Cum cenzura a dispărut cam de multișor, cum transparența totală e zărită peste tot, nu putem afirma că ziariștii adevărați nu-și pot exercita profesia. Mai ales astăzi, când Jurnalistica durează doi ani, iar admiterea se face pe bază de dosar (Iași). Atenție, însă! Patronatele nu au dreptul de a obliga editorii la anumite practici care se află în contradicție cu Condul Deontologic al Ziaristului adoptat la Clubul Român de Presă. Editorii și jurnaliștii care se consideră supuși unor presiuni de neacceptat, din punct de vedere profesional, se pot adresa Consiliului de Onoare al CRP, garantându-li-se confidențialitatea. De ce fac această precizare? Pentru că se vorbește prea mult despre „presa plătită”, „presa controlată” și „presa guvernamentală”. Că nu iese fum fără foc. Românul are o vorbă: de ce ai, de ce-ai mai vrea. Așa e omul făcut, să aspire tot mai mult. Uitați-vă la jurnalista Firea – vrea Capitala, priviți-l pe Piedone – a uitat de morții de la Colectiv, se vrea din nou edil. E dezgustător? Vi se pare, se poartă peste tot. Majoritatea primarilor care mai vor o dată sunt penali.
Cine deține controlul presei deține puterea totală?
De Ziua Mondială a Libertății Presei, e musai să vorbim, cu admirație și respect, despre cei care se războiesc zilnic cu scrisul. Mai ales dacă au terminat Jurnalistica și cunosc niscaiva limbi de circulație internațională. Gazetarii nu trebuie confundați cu scriitorii, romancierii, dramaturgii sau poeții. Ei fac parte din altă lume. Jurnaliștii sunt funcționari ai statului, care caută greșeli peste tot și analizează critic pe oricine. Inclusiv pe sasul de la Sibiu, cazat la Cotroceni. Umblă prin târgurile mocirloase ale patriei, mai ales în anii electorali, și foarfecă tot-tot. Sunt capabili să scrie și despre sloganul „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până când nu vom câștiga libertatea noastră!”.
La cutremurul din ’77, un astfel de gazetar a stors cisterne de lacrimi despre moartea unui locatar. Care locatar, rupt în două de seism și găsit la etaje diferite, a fost înmormântat în locuri diferite. Partea de la brâu în jos, pentru că avea buletinul în buzunar, a fost trimis la țară, la neamuri. Restul, recunoscut de vecini, a ajuns la Bellu. Duios, nu?
De felul lor, ziariștii sunt citiți, isteți, manierați, șmecheri, politicoși, dar și „mai tovarăși”, „mai altcum”. Probabil, aceștia au ajuns în presa scrisă pentru că au terminat două-trei facultăți, dar nu au experiență în muncit cu oamenii. Au ajuns în mass-media întâmplător. În sfârșit, sunt și gazetari cu „școala vieții” și câteva clase de liceu făcute la seral. O formă de învățământ la care elevii se întâlnesc pe sărite, la banchetul de la finele anului școlar.
Să nu exagerăm, avem și ziariști „de calibru”. Un exemplu? Adriana Săftoiu, absolventă a Facultății de Litere. A fost jurnalistă, purtător de cuvânt al Guvernului Radu Vasile între anii 1998-2000, consilier al Președintelui României și purtător de cuvânt al Administrației Prezidențiale în perioada 21 decembrie 2004 – 20 martie 2008 și membru al Parlamentului României, de unde și-a dat demisia de onoare, în 2012. A publicat cărți de succes – ”Vocea puterii”, ”De vorbă cu purtătorul de cuvânt”, ”Jurnal de campanie”… De ce am apelat la acest exemplu, când lumea e plină de ziariști? Doamna Săftoiu a lucrat mulți ani la Cotroceni, la umbra ultimului președinte „escu”. Ca ziarist, ca om de presă, n-a fost întotdeauna alături de marinar. În relațiile cu presa, ex-președintele Băsescu era și amic și inamic cu toți. Avea o atitudine inflamantă, explozivă, provocatoare. Cum ziaristul de astăzi diferă de cel din „vremurile străbune” – e dotat cu telefon de ultimul răcnet, tabletă, laptop, reportofon, aparat de filmat – se poate documenta în orice domeniu. Acest lucru îl deranja pe ex-președintele T.B., de aceea a spus, nu o dată: „Presa își dorește o clasă politică înspăimântată și cât mai des intimidată”. Se înfuria până la asfixiere, devenea nemulțumit cronic. În astfel de situații l-a făcut pe Ovidiu Zară „găozar”, iar unei jurnaliste de la Realitatea TV i-a spus: „Urcați-vă pe masă, să vă arăt”. Era vorba de o resuscitare, de o vizită într-un spital.
Pe ex-președintele T.B. l-a nemulțumit permanent densitatea ziariștilor pe metru pătrat. Și, câteodată, avea dreptate. La comemorarea victimelor Holocaustului, organizată la Auschwitz, delegația oficială română a fost formată din 4 persoane, cu președinte cu tot, în timp ce grupul de presă era format din 35 de persoane. După acest incident, fostul președinte a fost mai atent și mai categoric. La orice plecare „afară”, cerea imperativ: „Vreau să văd și eu lista cu ziariști”, după care „Următorii să dispară din avion!”. Și dispăreau. Unde-i ordin, cu plăcere.
Un ziar trăiește o zi. Atât! Asta nu înseamnă că cititorii de presă scrisă nu sunt pretențioși. Dimpotrivă, au pretenții mari. Doresc să găsească în paginile gazetelor locale și centrale de toate: și adevăr, și căldură, și realitate, nu taclale politice și interlopi cu tatuaje. Nu toată lumea se hrănește cu politică. Pe nea Gheorghe din Gloduri îl hrănește sapa, nu poveștile politice auzite de 26 de ani. Pe nemțenii de astăzi nu-i interesează coroana de 5 metri pusă la capul interlopului Fane Spoitoru, nici câți amanți mai are frumoasa Ghenea. Pe producătorii de bunuri materiale îi preocupă ce pun pe masă pruncilor ce merg la școală. Faimoasa Margaret Thatcher spunea, la vremea ei: „Nu poți guverna citind presa”. Avea dreptate?
Prof. Dumitru RUSU