După mulți ani în care Lista Monumentelor Istorice din județul Neamț a avut aproximativ același conținut, se fac primii pași pentru completarea ei cu obiective care, deocamdată, suntdoar propuse pentru clasare.Toate au atuuri de valoare, de importanță, de arhitectură și de vechime pentru a fi declarate monumente. Doar că, până acum, nu s-a… putut.
Schitul Nifon Vechi
Fără îndoială, pe primul loc în lista de propuneri se situează Schitul Nifon Vechi, care mai are un pas mic până să fie obiectul unui ordin de ministru. Conform unei legende, Schitul Nifon ar fi fost întemeiat de un călugăr, venit de la Muntele Athos, la puțin timp după fondarea Mănăstirii Secu. Arheologii încă sunt în plină cercetare și estimează căansamblul, care conține ruinele unei biserici, ale unui corp de chilii, o fântână (descoperită din greșeală și funcțională acum), cuptoare și un depozit de cărămidă, datează din secolul al XVII-lea. De altfel, în pomelnicul Mănăstirii Secu din prima jumătate a secolului XIX, în lista stareților este pomenit Nifon, deci se pare că acel Nifon pomenit în legedă corespunde cu perioada când Anastasie Crimca a fost mitropolitul Moldovei (1608-1629). Situl este undeva în „coasta”Mănăstirii Secu, foarte aproape de Schitul Nifon Nou, însă cei care vor să-l vadă trebuie să ia în calcul un drum anevoios, prin pădure, pe o potecă stricată veșnic de TAF-uri, cu denivelări, gropi, rădăcini și noroi.
Schitul este în cercetare, o echipă mică de arheologi din Iași estimând că, la ritmul în care se fac finanțările, probabil va mai dura câțiva ani buni până să fie scoase la lumină toate dovezile despre istoricul lăcașului.
În schimb, propunerea de clasare a ajuns la Ministerul Culturii de câtevaluni și urma ca ministrul Vlad Alexandrescu să semneze ordinul. N-a mai apucat. A fost demis în scandalul legat de Opera Națională.”Urmașa” lui pare mai preocupată de cinematografie – cel puțin așa a declarat – decât de monumente și de patrimoniu, dar poate va găsi timp să-și pună semnătura pe ordinul de clasare, pentru ca schitul să capete rolul pe care-l merită în istorie.
Casa Mironescu din Tazlău
Casa Mironescu este la limita de a fi salvată, după ce-a fost scoasă la vânzare, ca un imobil oarecare. Clădirea, situată pe strada Principală, la numărul 34,are trei proprietari, care s-au judecat ani de zile pentrumoștenire și par mai puțin interesați de valoarea ei simbolică și mai multde cea de piață. Localnicii – o parte din ei, mai exact – sunt dispuși săadune bani și să cumpere ei imobilul, ca să fie siguri că nu va fi demolat de cel care l-ar putea cumpăra sau transformat în „altceva”.
Clădirea datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și este construită pefundație de piatră, pe două nivele, înconjurată pe trei laturi cu balcoane din lemn sculptat, iar pe latura de sud are o scară exterioară din lemn și un turnuleț amplasat la nivelul acoperișului. Valoarea imobilului, dincolo de vechime, este dată de faptul că aici s-a născut, în anul 1883, cunoscutul medic, scriitor și deputat Ioan I. Mironescu.
În anul 1969, la inițiativa fiicei Rodica Mironescu, casa a fost amenajată ca muzeu memorial, aflându-se pe lista muzeelor acreditate din județul Neamț. Rodica Mironescu a adunat de la rude obiecte personale, imagini din activitatea medicală, schițe, cărți, mobilier, însemnări și a organizat expoziția permanentă. În cele două încăperi, a fost reconstituită camera de lucru a scriitorului, care păstrează caracteristicile societății românești interbelice. Ar fi un fapt ireparabil ca un omoarecare, fără să știe ce importanță are un asemenea imobil prin natura lui, din dorința de modernizare, firească și de înțeles într-o oarecare măsură, să treacă cu buldozerul peste atâta trudă și atâta valoare.
Conacul Ghica din Climești – o junglă abandonată
Spre deosebire de Tazlău, unde comunitatea reacționează și are inițiativă, la Climești situația este cu mult mai tristă. Fosta proprietate boierească din comuna Făurei, care include un conac, o casă a administratorului, precum și alte șase clădiri dependințe, unde se aflau bucătăria, locuințele slugilor, grajdurile și beciurile boierești, este abandonată, în sensul cel mai propriu al cuvântului.
În anul 1946, proprietatea a fost preluată de Stat și transformată într-un centru de tabere, iar după 1990, conacul a fost închiriat de firma Mihoc SRL din Roman. După mai mulți ani de procese, în 2013, domeniul a fost retrocedat moștenitorilor familiei boierești, respectiv stră-strănepoților Elena Ghica și Șerban Vladimir Ghidionescu, ambii domiciliați în străinătate.
În prezent, proprietatea este invadată de vegetație, astfel încât vechiul parc dendrologic a devenit de nepătruns, iar accesul până la clădirea principală se face cu dificultate. Conacul propriu-zis se află în stare foarte proastă, iar în interior au fost efectuate modificări care au schimbat aspectul încăperilor. Dependițele, în special, au suferit modificări majore, ceea ce a dus la pierderea aspectului inițial.
Acoperișul este spart, apa infiltrându-se în interior și afectând pereții. Balcoanele din față și din lateral-dreapta, construite din lemn și frumos ornamentate, necesită măsuri urgente de susținere. Tâmplăria este distrusă, iar geamurile sparte. Lângă conac, au crescut arbori ale căror rădăcini pătrund în fundația clădirii, riscând să-i afecteze rezistența. Singura soluție pentru protejarea a ceea ce a mai rămas este clasarea, care, prin procedură, durează uneori un an întreg, și reabilitarea de urgență.
Conacul Stîrcea din Văleni
Proprietatea din Văleni a familiei boierilor Stîrcea este una din foartepuținele care au parte de un moștenitor pe măsura înaintașilor săi. Domeniul datează din prima parte a secolului XIX și este situat lângă Ansamblul bisericii”Sf. Patruzeci de Mucenici”, obiectiv înscris în LMI 2010, odinioară biserica boierească. În 1945, proprietatea a fost preluată de Stat, prin reforma agrară, iar din 1948 până în 2010 în incintă a funcționat Școala cu clasele I-VIII din comună. În prezent, clădirea a fost retrocedată nepotului boierului, Michael Edward David Stîrcea, care locuiește în Anglia. El a preluat, de asemenea, casa administratorului moșiei boierești, în care a funcționat, în perioada 1948-2008, dispensarul comunei Văleni.
Conacul, propus pentru clasare,este în stare foarte bună, moștenitorul familiei făcând investiții mari pentru a readuce clădirea la aspectul inițial – un exemplu bun de urmat pentru orice proprietar de clădire cu valoare istorică. S-au folosit materiale potrivite, în ton cu stilul de construcție al epocii: acoperiș din draniță, tâmplărie din lemn stratificat; au fost consolidate elementele de arhitectură: stâlpi din lemn și balcoane.
Pe proprietatea familiei, există și un parc dendrologic, unde se regăsesc stejari seculari, un exemplar de Ginkgo biloba și un exemplar de arbore lalea.
Moștenitorul mai are foarte puțin de completat în dosarul cu documenteși acesta poate fi trimis deja comisiei zonale, care, ulterior, îl va trimite spre aprobare ministrului Culturii. Însă – mare diferență față de alte imobile din județ – la Văleni n-ar fi nicio grabă, pentru că atât conacul, cât și parcul din jur arată extraordinar, iar clasarea nu este o chestiune de salvare, ci de merit istoric și de datorie a prezentului față de trecut.
Biserica lui Creangă din Șoimărești a ratat prima șansă
Biserica din satul Șoimărești, comuna Drăgănești, este cunoscută drept „biserica lui Creangă” pentru că, acolo, copilul Ion Creangă, devenit povestitor greu de egalat, a lăsat tot satul cu gura căscată cântând, de Paști, „Îngerul a strigat…”. Numai că, pe vremea lui Creangă, biserica era în Humulești. Iar sătenii au hotărât s-o doneze vecinilor din Șoimărești, care fuseseră loviți de două ori, în doar câțiva ani. Mai întâi, biserica lor, construită din lemn în 1762, de răzeștii Tănase Frunzetii și Manolache Moțoc, s-a deteriorat atât de mult încât a fost închisă, în 1890, pentru că risca să se prăbușească peste credincioși. Cinci ani mai târziu, sătenii strânseseră bani pentru un nou lăcaș, care a fost gata în 1901, dar, pentru că venea iarna și pereții – căptușiți cu lut – nu erau uscați,singura soluție părea focul continuu în sobă. Se pare că, într-o noapte, responsabilul cu alimentarea sobei a exagerat, iar biserica a ars până-n temelii, cu puțin timp înainte de a fi sfințită. Mitropolia a decisimediat ca următoarea construcție să fie neapărat din cărămidă, ca să reducă riscul unui alt incendiu. Numai că satul nu mai avea resurse pentru un nou lăcaș, așa încât oferta humuleștenilor a fost cu adevărat o minune. Și așa, biserica din Humulești, ridicată în anul 1766, a fost desfăcută bucată cu bucată, dusă la Soimărești, asamblată și sfințită în toamna anului 1911. Exact după un veac, lăcașul – restaurat și cu acoperișul schimbat – a fost resfințit, însă demersurile pentru clasare au început abia în 2015. Prima șansă a fost deja ratată, pentru că termenul de 12 luni a fost depășit. Motivele au fost două: actul de proprietate nu a fost emis, iar parohia nu a avut bani pentru a face expertiza tehnicăsolicitată în documentația de clasare. Regretul este cu atât mai mare cu cât, în următorii 3 ani, acest obiectiv nu mai poate fi propus pentru clasare.
Lăcașurile din Bârgăuani și Ghindăoani, cele mai „noi” pe listă
În luna martie a acestui an, au fost puse sub protecție bisericile din Bârgăuani și Ghindăoani, prima cu probleme grave de rezistență, iar a doua aflată sub „stăpânirea” viespilor, de care nu mai scapă de 12 ani încoace.
Despre biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Bârgăuani se știe doar că a fost ridicată acum 150 de ani, pe cheltuiala Caimacanului Vogoridi. Se pare că, pe timpuri, a fost mănăstire, însă, după ce-a devenit biserică deparohie, a suferit mai multe modificări. Construirea pridvorului și adăugarea unor contraforturi, pentru a căror stabilitate s-a umblat la fundație, au fost lucrări mai mult dăunătoare decât benefice. Astăzi, pereții, în ciuda grosimii lor de un metru și jumătate, sunt brăzdați de crăpături, de sus până jos, iar contraforturile, care ar fi trebuit să confere mai multă rezistență construcției, s-au distanțat vizibil de zid și par să se prăbușească. La fel ca multe alte lăcașuri de cult, biserica nu are acte de proprietate și abia acum, odată cu propunerea de clasare, Direcția pentru Cultură a făcut prima adresă către primărie, cerând rezolvarea acestei probleme. Ar fi de preferat ca primăria să se ocupe cât mairepede de documente, pentru că biserica este, realmente, în pericol: are altarul crăpat în două, multiple alte fisuri pe ceilalți pereți și structura de rezistență afectată. Cât despre expertiză, de vreme ce clasarea nu se face în regim de urgență, nu mai este necesară și, astfel, parohia, care și așa nu numără mai mult de 150 de suflete, scapă de o cheltuială.
La Ghindăoani, lucrurile stau mult mai bine, biserica micuță din lemn fiind afectată doar de apa de ploaie, care se scurgea în interior printr-un singur loc – problemă rezolvată în această primăvară, odată cu repararea acoperișului – și de multitudinea de viespi, care au făcut găuri mari în pereți. Nu s-a găsit încă o soluție pentru combaterea insectelor, iar bucățile de tablă bătute peste găurile prin care pătrundeau în pod, nu le-au „descurajat” deloc, ci doar le-au determinat să-și caute alte căi de acces.
Cât despre istoric, primarul Iuliu Savin a găsit documente din carerezultă că, în jurul anului 1840, Mihail Kogălniceanu a făcut o donație de cărți bisericești acestui lăcaș de cult. Prin urmare, este logic că biserica exista anterior anului 1888, iar povestea legată de un alt lăcaș care ar fi fost incendiat este, de fapt, o confuzie. Oricum n-a mai rămas nimic din donația lui Kogălniceanu și nici nu există vreo dovadă certă în privința ctitorului. Se prea poate ca sătenii să-și fi ridicat singuri loc de închinăciune, în stil clasic moldovenesc, după rigorile impuse de arhitectura țărănească din secolul al XIX-lea. În secolul XXI, însă, satul a construit o biserică semeață, de zid, astfel că „cea mică” din lemn este nefolosită (cu excepția a două zile pe an, când se face pomenire în cimitir). Cât despre fonduri pentru restaurare (catapeteasma și icoanele vechi, dar și pereții ciururiți de ciocănitor și viespi au nevoie clară de astfel de lucrări), speranțele sunt tot către proiecte europene, la fel ca în multe alte cazuri, pentru că enoriașii au contribuit constant, ani în șir, la ridicarea și dotarea celeilalte biserici și nu mai pot suporta alte cheltuieli.
Școlile Normale din Piatra Neamț – destine diferite
Cele două imobile de pe străzile Gavril Galinescu și 1 Decembrie 1918,cunoscute sub titulatura „Școlile Normale”, au destine complet diferite. Prima construcție a fost ridicată în 1931, în stil neoclasic românesc, iar actualmente se află în proprietatea Companiei Județene Apa Servși înadministrarea Centrului Teritorial de Învățământ Deschis la Distanță Piatra Neamț.Din păcate, starea de conservare a clădirii este mediocră. Acoperișul e deteriorat, ceea ce a dus la infiltrații, care au afectat pereții, ceea ce a dus la apariția a numeroase fisuri și căderi de tencuială, și înăuntru, și pe-afară. Imobilul are nevoie de intervenții urgente pentru reabilitare și are șanse de a fi clasat.
Al doilea imobil, situat pe str. 1 Decembrie 1918 este deja în reparații cu fonduri europene și, din acest motiv, nu poate fi clasat deocamdată.
Oricum, una peste alta, cu poticneli, cu dificultăți inerente oricăruiînceput și cu atitudine refractară din partea unora dintre proprietari, cel puțin se fac eforturi, primele în ultimii 15-20 de ani, pentru introducerea în LMI a clădirilor care au poveste, au trecut și, mai ales, au valoare. Iar pentru ca acest drum către salvarea monumentelor să nu mai fie atât de lung (sunt cazuri în care timpul nu mai are răbdare), legislația ar trebui completată de urgență, cu prevederi care să permită exproprierea, rapidăși fără foarte multe căi de atac, a imobilelor care au fost lăsate în paragină de proprietari. Condiția de bază fiind ca exproprierea să se facă în scopuri de utilitate publică. (Cristina MIRCEA)
