„Tatăl învățătorului meu i-a fost învățător mamei mele, iar bunicul lui i-a pus condeiul în mână bunicului meu. L-am îndrăgit tare mult pe omul ăsta – Victor Bălan îl chema – și absorbeam ca un burete tot ce-mi spunea. Printre colegii mei se numără Doru Buftea de la Direcția Silvică, Ion Dănilă de la Ocolul Silvic Gârcina, Gheorghiță Vlad, Bobi cum îi spuneam noi, de la Direcția Sanitară Veterinară Bacău, un director de bancă de prin Iași. Am fost copii buni, iar dl. Bălan a avut un rol esențial în viața noastră. La gimnaziu, jumătate din profesori erau maghiari. Își făceau meseria cu multă seriozitate și le sunt recunoscător pentru modul cum ne-au instruit. Am avut o copilărie fericită – un singur frate mai mare cu 10 ani – și mulți prieteni, aproape toți neamuri între noi, cocoțați unul pe-o râpă, altul pe altă râpă, pe unde s-a găsit loc de casă, după ce ne-au strămutat de unde s-a făcut lacul. Mama s-a ocupat cu gospodăria și cu animalele, tata a lucrat pe la exploatări forestiere și la drumuri naționale, de unde s-a pensionat. Amândoi s-au dus. Mama, ultima, acum 3 ani. Când a murit ea, a încremenit timpul. Și furculițele au rămas pe masă exact așa cum le lăsase. Mă ocup doar să dau pământurile prin vecini, să le lucreze. Nu cer niciun leu, numai să nu se pustiiască și să arate locul părăsit. E ca o datorie. Oricum, niciodată nu putem face destul pentru părinții noștri”.
Stelică Bezim s-a născut la Hangu, pe 18 octombrie 1962, exact când se încheia colectivizarea. După ce-a absolvit școala din sat, a plecat la liceu la București, „să se facă om mare”. A ajuns în Capitală, în toamna lui 1977, la câteva luni după cutremur, când multe clădiri erau legate cu pripoane, ca să nu se dărâme. A prins sistemul de învățământ disciplinat, cu uniformă, matricolă obligatorie și program de activități culturale după cursuri, sub supravegherea pedagogului. Venise de la Hangu cu note bune, premiant în fiecare an, bun știutor de matematică și fascinat de experimentele la fizică.
În liceu, a avut noroc de o profesoară specială de limba română (Elena Ghelmez, soția lui Petre Ghelmez, director la „Tribuna literară”). Era atât de dedicată și de sensibilă, încât atunci când le citea elevilor ei din Istoria literaturii române, publicate la Roma, mângâia cartea și lăcrima. Peste ani, l-a întâlnit pe stradă pe fostul ei elev, Bezim de la Hangu, îmbrăcat în uniformă de polițist și, foarte uimită, l-a întrebat „Stelică, ce cauți tu în lumea asta nebună?”.
* De la „Steaua roșie”, în „secret”, la Școala de ofițeri
Decizia de a se face polițist a fost urmare a unei consultări cu un grup de cinci prieteni, din care doar doi și-au dus visul până la capăt. Drumul n-a fost deloc ușor. Mai întâi, trebuia să îndeplinească cele două condiții de bază: 2 ani vechime în „câmpul muncii” și armata făcută. Așa că, imediat după absolvirea liceului, pe 6 august 1981, s-a angajat la „Steaua roșie”, o întreprindere de mecanică fină, care producea mecanisme pentru servodirecție și funcționează și astăzi sub denumirea de SC Hesper SA. A urmat armata – militărie adevărată – timp de un an și 8 luni, iar în 1983 și-a depus dosarul, la Miliția Capitalei, pentru a putea urma cursurile de pregătire în vederea admiterii la Școala de ofițeri activi (actuala Academie de poliție).
„Nimeni n-a știut din familie, le-am spus după ce-am luat. Părinții erau bucuroși. Frate-miu era în București, dar nici lui nu i-am spus. La repartiție, am cerut 3 județe – Neamț, Bacău sau Harghita – și am fost repartizat în Capitală. În anul III, mă căsătorisem și, dacă n-am putut pleca eu la Neamț, s-a mutat soția la București. S-a angajat la Spitalul Budimex, actualul «Marie Curie» și a lucrat direct cu profesorul Pesamosca. Decembrie1989 m-a prins în București și o lună de zile am fost la intervenție, 24 de ore din 24, cu cei de la armată. Dacă cineva suna și spunea că i-a intrat un terorist în casă, noi eram cei care plecam primii. Eram cazarmați într-o unitate militară. Frică? Nu știu, nu prea aveai timp să-ți fie frică. Era o stare generală de confuzie și de bulversare”.
* „Funcțiile sunt ca femeile frumoase”
Având statutul de ofițer de cercetări penale, în 1991, Stelică Bezim s-a întors „acasă” și, până în 1996, când a devenit șef de birou, a lucrat, ca simplu specialist, la Poliția Piatra Neamț. În 2001, a mai urcat o treaptă și a devenit adjunct la municipiu, pentru ca, în 2002, să fie mutat pe aceeași funcție la Poliția Județeană. Până în 2005-2006, a coordonat activitatea judiciară, iar de atunci cea de ordine publică, domeniu în care împlinește, iată, un deceniu. Cu 14 ani de carieră de adjunct al șefului Poliției Neamț în spate, Stelică Bezim este cel mai longeviv ofițer de poliție pe această funcție din istoria inspectoratului. Nu și din țară, dar, oricum, rămâne printre puținii care au rezistat atât de mulți ani într-un sistem „neprietenos”, măcinat de orgolii și de mâncătorii. În plus, are în subordine, peste 600 de oameni, mai bine de două treimi din întregul efectiv, și coordonează de la toate posturile de poliție și secțiile rurale, până la structurile de poliție rutieră. Și, pentru ca atâta „popor” să funcționeze ca o echipă, este nevoie de o mână de fier.
Însă comisarul șef Stelică Bezim nu pare deloc un șef dur, ci, mai curând, calm și sfătos, ba chiar împăciuitor. Între aparențe și realitate există, totuși, „mici” diferențe. „Sunt momente și situații în care trebuie să fii dur. Și-mi iese! Eu zic că cel mai bine este să fii natural ca șef și să îmbini stilurile, dar, obligatoriu, să te implici acolo unde vezi că nu merge treaba. Cât despre mâncătorii, consider că sunt apanajul oamenilor mărunți, care cred că, prin astfel de metode murdare, pot să acceadă profesional. Practica a demonstrat că aceia care reușesc, o fac pe termen scurt, pentru că metoda nu e sănătoasă. Funcțiile, în general, sunt ca femeile frumoase. Dacă le vrei prea mult și ești insistent, faci greșeli. Dacă ești relaxat și detașat, vin ele spre tine. Cred că principala calitate, ca să reziști într-o funcție pe termen lung și, mai ales, într-o funcție care presupune coordonarea multor oameni, fiecare cu firea lui, este echilibrul”.
După ce încuie ușa biroului, mai ales în această perioadă a anului, Stelică Bezim preia alte „atribuții”. Se îmbracă în treningul lui de lucru și vede de grădina din jurul casei de la Dumbrava Roșie. În fiecare an pune straturi și răsaduri, și curăță via, ca un om gospodar ce este. Soția, Elena Bezim, care a crescut și ea la țară, se ocupă, de asemenea, cu grădinăritul, și-l completează foarte bine.
* „Îi iubesc până și defectele”
Soții Bezim au două fete: Claudia (27 de ani), care este medic rezident, și Lorena (25 de ani), care a absolvit facultatea de geodezie și se ocupă de cadastru. Anul viitor este unul special pentru toată familia. Împreună cu soția – care, acum, lucrează la Serviciul resurse umane din Poliția Neamț, unde se ocupă cu sănătatea și securitatea în muncă a angajaților – și cu cele două fiice, Stelică Bezim va sărbători 30 de ani de ofițerie și 30 de ani de căsnicie.
„Noi nu ne-am contrazis niciodată. Am luat absolut toate hotărârile de comun acord și fiecare a dat un pas înapoi, dacă celălalt nu părea prea încântat de o anumită idee. Îi iubesc soției mele nu doar calitățile, ci și defectele. După atâția ani, s-a creat dependență. Am avut noroc unul de celălalt, pentru că ne-am potrivit foarte bine, ne-am completat reciproc și am fost, de la început, pe aceeași lungime de undă. Ni se potrivește piesa aia cu «simțim la fel, gândim la fel»”.
Cristina MIRCEA
