Tradiția timpului de altădată - Între Sântămării

Timpul, fenomen legat de o viziune de viață magico-religioasă, așa cum apare la țăranul român, este cu totul altceva decât timpul măsurat cu unități de lungimi, timpul matematic cronometrat. Acest altceva privește atât înfățișarea, cât și natura sa. În preajma sa plutește o atmosferă de mister și insesizabil. Oamenii satelor de altădată ignorau, în bună parte, mersul timpului împărțit în unități matematice precise. Ei aveau un fel mai viu și mai concret de a măsura și denumi momentele, datele și perioadele de timp.

În legătură cu începutul zilei, care, pentru noi, înseamnă o oră sau alta, găsim în limbajul popular o seamă de expresii, care dovedesc mai multă precizie în deosebirea momentelor decât o avem noi când întrebuințăm termenul ”dimineața”. Dacă trecem la celelalte ore din zi și din noapte, găsim o seamă de momente bine fixate, cu denumiri precise.

În cursul unei zile de 24 de ore, țăranul de altădată avea, obișnuit, șase momente importante: dimineață, prânz, amiază, vecernie, seară, miezu’ nopții. Dimineața e după ce răsare soarele, prânzul e pe la ora 8, amiaza e la ora

12, vecernia pe la 4 după-amiază, seara e pe la 7-8 și miezul nopții la ora 12.

Aceste momente din zi sunt, însă, la rândul lor, subîmpărțite în unități mai mici, caracteristice. Iată aceste momente, cu corespondența pe care o au în ore dinspre ziuă:

momentul când, după expresia plastică a țăranului, ”se înmoaie întunericul” (3-3.30, vara).
Mijitul: momentul când cerul se deschide puțin la răsărit (3.30-4).
Zorile: atunci când se arată roșeața pe cer (între orele 4 și 5).
Răsăritul: momentul când globul roșu al soarelui s-a arătat întreg pe cer, (momentul imediat, tot între 4 și5).
Dimineața: timpul după răsărit, până se ridică soarele mai sus (între orele 5 și 7).

Nu mai puțin distincte sunt și momentele de la începutul nopții: când întunerecul începe să țeasă în lumina crepusculară, atunci e ”seara”; urmează un moment când se spune ”pe-nnoptat” și mai apoi ”noaptea”, care este în creștere până la ”miezul nopții”.

* Ceasornicul pădurii sau ”ceasul cu cuc”

Prânzul mic, amiază, prânzul mare, vecernia, chindia, apusul, amurgul, seara, începutul nopții, la culcare, miezul nopții, la cântători etc., iată o seamă dintre aceste momente care, pentru noi, cele mai multe nu au nicio semnificație sau pe care le confundăm unele cu altele, așa cum, de exemplu, apusul, amurgul și seara par să fie, pentru noi, unul și același lucru.

Oamenii satelor de altădată, cu o viață adânc și multiplu legată de natură, erau îndeaproape cunoscători ai unor fenomene obiective și pozitive care le reglau viața.

Prezența așa-zisului ”ceasornic al pădurii” – cunoașterea orei după cântecul păsărilor era ceva firesc atunci, așa cum astăzi urmărim emisiunile meteo – era definitorie. Astfel, pițigoiul cântă la ora 11 jumătate din noapte; pitulicea cu cap negru cântă între 2 și 2 jumătate; ciocârlia anunță perioada dintre 2 și 3; pitulicea cu piept roșu cântă ora între 3 și 3 jumătate; mierla, între 3 jumătate și 4; pițigoiul – între 4 jumătate și 5, iar vrăbiile anunță perioada dintre 5 și 6 dimineața.

* Superstițiile zilelor săptămânii

De luni până duminică, fiecare zi are locul ei în calendar și funcțiunile ei proprii, după natură și loc.

”Nu toate zilele sunt la fel. Vezi, o săptămână are șapte zile, da’ nu samănă una cu alta. Luni e de-un fel și e bună pentru când începi o lucrare. Și marți e altfel și nu-i bună la drum, nu ți se împlinește”.

”Nu poți face toate oricând îți vine. Marțea nu e bine să pleci la drum, vinerea nu coci pâine și nici nu pui în război la țesut. Sâmbăta nu e bine să începi vreo lucrare că e sfârșit de săptămână; d-aia e ziua morților. Fiecare zi are rostul ei”.

Fiecare zi avea, în mentalitatea populară, o natură și un profil spiritual propriu. Ele erau uneori apropiate, putem spune chiar înrudite una cu alta, după cum păstrau un caracter pozitiv sau negativ.

Luni și joi sunt zile înrudite, pozitive; marți și sâmbătă sunt iarăși două zile asemănătoare prin caracterul lor negativ. Primele sunt zile binefăcătoare, când e bine să începi și să întreprinzi orice lucru, celelalte două sunt zile nefaste.

O a treia pereche de zile sunt miercurea și vinerea, care sunt cele mai bune din săptămâna lucrătoare, îndeosebi vinerea, care, în mintea oamenilor de altădată, stă alături de duminică prin însemnătatea ei.

Lunea e cap de săptămână și, prin aceasta, ea are însușiri cu totul principale, ea e începutul: ”Lunea e zi mai însemnată; poate că d-aia, că-i început de săptămână. Când scapă de un necaz mare, își alege o zi de post și tot mai mult lunea o alege”.

La fel, și joi este socotită o zi însemnată, puternică și curată, ceea ce face să se impună unele restricții în muncă. Socotită o zi majoră, ea este privită cu încredere și respectată pentru calitățile ei. Joia este o zi bună pentru orice întreprindere. Cea mai însemnată însă este Joia verde, a noua joi după Paște, semnificativă pentru viața agrară: ”Dacă lucri la câmp, bate piatra”.

Marți și sâmbătă erau considerate zile nefaste, zile rele. O atmosferă bolnăvicioasă, ceva ascuns și trist acoperă timpul acestor zile. În amândouă nu e bine să pleci la drum și nici să începi ceva. În aceste zile, sunt așa-zisele ”trei ceasuri rele de care omul trebuie să se ferească. Mai ales sâmbăta. Nimic nu poate reuși, pentru că e sfârșitul săptămânii. Mai mult decât atât, ea era și zi de farmece. Sâmbătă nu e zi bună să începi ceva. Știi, e sfârșit și nu e bine. Sâmbătă e ziua morților, nu a viilor”.

Nașterea este și ea un început, de aceea, dacă are loc într-o zi de sâmbătă, nu este bine; viața nou-născutului este direct influențată. Uneori, cel ce s-a născut sâmbătă rămâne un om lipsit de energie, alteori, în cele mai dese cazuri, el moare pretimpuriu: ”Femeile se roagă lu’ Dumnezeu să nu nască sâmbăta, că se naște copilu’ ostenit și ostenit rămâne toată viața”. ”De naște sâmbăta, zice că moare copilu’ ăla; moare tot la oarele când s-a născut. Moare, că s-a născut la sfârșitu’ săptămânii; nu poți începe cu sfârșitu’”.

Miercurea și vinerea sunt zile curate și binefăcătoare. Pe un temei biblic probabil, ele sunt zile de post și de înălțarea spirituală. ”Vinerea e cea mai mare; a doua vine miercurea. Amândouă sunt zile de post. Vinerea e zi mai însemnată; oamenii o păzesc și se roagă să le ajute”.

O seamă de interdicții apar în această zi: nu se coase, nu se spală rufe, nu se coace și mai ales nu se construiește casă. Nerespectarea are urmări nefaste: foc, boală, uneori chiar moarte. Vinerea este, însă, și o bună condiție de timp pentru o seamă de acte de medicație, mai ales pentru copii.

Duminica, principial și calitativ, aparținea sărbătorii. Ea este, deopotrivă, zi de încheiere și de început a săptămânii. Duminica face figură aparte în credințele populare; deosebită ca natură și punct de reper al muncii, ea este cheia însăși a săptămânii. Duminica este timpul sacru, este sărbătoarea prin excelență: ”Duminica, e adevărat, vine așa, ca o zi luminoasă; e ziua rugăciunii, a florilor și a bucuriei; tot omu’ e mai curat, e altu’”.

Mai mult decât atât, însuși actul nașterii capătă o puritate și o semnificație cu totul deosebită dacă se produce în ziua de duminică:

”Femeia care naște duminica zice că are copilu’ noroc în viață; tot îi merge bine și cu belșug mare. D-aia femeile se roagă să nască duminica”.

* Timpul dintre Adormirea Maicii Domnului și Nașterea Maicii Domnului sau ”Între Sântămării”

Intervalul de timp care se deschide după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului – Sântămăria Mare – și se încheie pe 8 septembrie, de Nașterea Maicii Domnului – Sântămăria Mică – este denumit, în tradiție, ”Între Sântămării”. Perioada era și este de mare însemnătate pentru toate componente din marele ”Calendar Popular al Românilor”: cel Agrar, Pastoral, Apicol și Pomiviticol.

Este perioada în care, în podgorii, se angajează pândarii și se leagă, magic, vița-de-vie, pentru a nu fi prădată de păsări, se începe culesul strugurilor, se face mustul, care – prin fermentare – devine vin, licoare folosită odinioară în bețiile rituale închinate zeului trac Dionysos.

Tot Între Sântămării, se pregătesc stupii pentru iernat. Debutul iernii apicole, situat pe la mijlocul lunii septembrie, aduce cu sine o perioadă de aproximativ șase luni, în care albinele se hrănesc cu mierea adunată în timpul verii. Este o perioadă sterilă a stupului, care durează până la 17 martie, când începe vara apicolă.

Calendarul agricol marchează acum începutul semănăturilor de toamnă, iar cel pastoral – coborârea turmelor de la munte: ”La Sântămărie Mare cobor oile la vale,/ La Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică”.

Între Sântămării este situat și Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii.